În Istoria Sfinţilor ni se arată viaţa Sfântului Arsenie, într-o familie de rang înalt. El a fugit în pustie. Este un personaj cu totul ieşit din comun. Fiind perceptorul fiilor împăratului Teodosie la Constantinopol, în urma unei revelaţii, o voce i-a strigat: „Fugi de oameni şi te vei mântui”.
Când mă gândesc la Sfântul Antim Ivireanul, alesul cărturar şi scriitor în slovele de aur ale cuvântului românesc, mintea mă duce la anul 1650, când Dumnezeu a binecuvântat naşterea pruncului, de neam georgian, care va deveni cel mai luminat mitropolit al Ţării Româneşti până în secolul al XVIII-lea.
Greu lucru este stăpânirea de sine. Lupta mare dusă de sfinţii sihaştri ai pustiului a încununat fruntea ostenitorilor.
Materialul cercetat şi tălmăcit de specialişti asupra vieţii lui Neagoe Vodă Basarab, de la începutul vieţuirii sale în această frumuseţe a lumii văzute şi până la trecerea în Ţara de peste veac, este imens şi te transpune într-o lume plină de frumuseţi şi vrednicii, dar şi încercări, uneori, peste puterile omului de a fi învinse, dacă nu are „ajutorul de sus, de la Părintele Luminilor!”
Înţelepciunea indiană ne arată: „Când cineva ofensează pe unul inteligent, să nu se liniştească cu gândul că-i departe de el; braţele celui inteligent sunt lungi: cu ele loveşte, când e lovit” (Mahabharata).
Cine are obraz subţire şi nu-i atins de nebuneala lumii, se poate numi nobil: „Cel nobil trebuie să trăiască frumos şi să moară frumos”.
Parcă au trecut vremile când D. Bolintineanu se bucura a crede:
„Umanitate: este virtutea cea mai rară;
Să suferim ca ceilalţi să fie fericiţi.
Şi să muncim ca ceilalţi să nu fie trudiţi”.
Aşa îşi intitula Alexis Carrel cartea despre om! Anticii îndemnau: „Dă-ţi seama că eşti om şi adu-ţi aminte mereu de aceasta” (Philemon), deşi spunea că omul nu se deosebeşte în nicio privinţă de animale decât la înfăţişare. Pe când animalele sunt aplecate, omul stă drept.
Pentru un cărturar cu pretenţii de a fi considerat întocmai, Istoria românilor prin călători, de N. Iorga, trebuie să fie o carte de căpătâi. În cele patru volume va găsi mărturii despre firea românului.
Brodând pe tema valorii omului, Protagoras (495-415 î. Hr.) definea: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, iar Democrit (460-370 î. Hr.), cu nimic mai prejos: „Omul, care-i un mic univers”.
Când cineva doreşte să se angajeze, la întrebarea angajatorului: ce ştii să faci?, el răspunde că ştie orice este de făcut. Esop spunea: „Atunci va fi rău pentru toţi, când toţi vor practica totul”.
Blaise Pascal, în Meditaţiile sale, definea pe om drept o trestie: „Omul nu-i decât o trestie, dar o trestie care gândeşte. Omul nu este nici înger nici animal şi, din nefericire, cel care vrea să facă pe îngerul face pe animalul”.
Sfântul Apostol Pavel este ferm atunci când scrie creștinilor din Corint, că: „Bețivii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu!” Se pare că pe vremea apostolică era obiceiul ca oamenii să bea mai mult ca de obicei și să se clatine pe picioare.
Scopenhauer, în judecăţile sale zicea: „Medicul vede pe om în toată slăbiciunea sa; juristul în toată răutatea sa; teologul în toată prostia sa”. Lamartine, cu mai multă fineţe, asupra omului, gândeşte astfel: „Mărginit prin natura sa, infinit în dorinţe, Omul este un zeu căzut care-şi aminteşte de cer”.
Cei care au stat la umbra oamenilor mari (valoroşi) s-au plâns că la umbra lor nu creşte nimic. O ştim şi o vedem, dacă privim atent în jurul nostru. Sub nuci chiar nu creşte nimic. Este iod mult.
Pagina 49 din 104