Blaise Pascal, în Meditaţiile sale, definea pe om drept o trestie: „Omul nu-i decât o trestie, dar o trestie care gândeşte. Omul nu este nici înger nici animal şi, din nefericire, cel care vrea să facă pe îngerul face pe animalul”.
Când ne privim în oglindă dorim să ne arate cum am dori să fim în faţa noastră şi în faţa celor cu care ne întâlnim pe cărările vieţii. De cele mai multe ori simţim că pe faţa noastră se află o mască ce ne incomodează.
Scopenhauer, în judecăţile sale zicea: „Medicul vede pe om în toată slăbiciunea sa; juristul în toată răutatea sa; teologul în toată prostia sa”. Lamartine, cu mai multă fineţe, asupra omului, gândeşte astfel: „Mărginit prin natura sa, infinit în dorinţe, Omul este un zeu căzut care-şi aminteşte de cer”.
Cel mai folositor lucru pentru noi oamenii este să facem amânări multe şi folositoare pentru viaţa noastră. Să amânăm felul nostru de a ne mânia.
Când trece o caravană bogată în cai şi căruţe iar drumul este cu gropi şi praf mult, abia te mai zăreşti din norul ce îşi ia zborul din copitele cailor. Ca să mergi pe drumul cel drept şi mai bun, trebuie să vezi bine direcţia. Asta ar însemna să ai pricepere şi discernământ.
M-am gândit mereu la cei care nu pot să postească dar îşi fac griji mari şi chiar au mustrări de conştiinţă că nu se pot supune rânduielilor din cauza neputinţei.
De multe ori am persiflat pe diavolul. Mă pândea gândul să zic şi lucruri mai ieşite din comun, să nu se smintească cineva, că diavolul este doar o uşoară negaţie şi o ispită de două parale.
În firea noastră zbuciumată, uneori peste măsură, se încuibează fără să realizăm întotdeauna acea stare numită graba.
Graba de a ne împlini, de a ne afirma călcând pe alţii în picioare, graba de a mânca, de a bea şi graba de a face afirmaţii fără noimă şi pic de judecată.
Evlavia şi educaţia sunt cele două surori gemene. Cine este evlavios este şi educat. Cine este educat poate fi şi evlavios. Pentru a fi evlavios şi educat trebuie să fii şi cult.
De-o bună bucată de vreme citesc și mai ales recitesc câteva cărți: De senectute (Despre bătrânețe) de Cicero, un scriitor antic și Arta de a muri, de Părintele Istoriei Religiilor, Mircea Eliade. Amândouă cărțile, una foarte bătrână, de două mii de ani și una mai tânără, din vremea mai aproape nouă.
Paisie Aghioritul spune: „inteligent este omul curăţit, cel curăţit de patimi. Cel ce şi-a sfinţit mintea, acesta este într-adevăr inteligent.”
Când citim în Scripturile bătrâne ne îmbogăţim fără să ne dăm seama. Când ne aducem aminte de lucrurile frumoase inima ni se umple de o mare bucurie. Când înotăm prin relele aduceri aminte, ar trebui să întrebăm pe Seneca şi vom primi răspuns bun:
Se văd pe la case de toată mărimea şi pretenţie cărturărească, biblioteci imense, cărţi multe, prea multe uneori pentru o familie obişnuită. Poate că şi praful e tot atât de imens aşezat pe bietele cărţi pentru „protecţie.”
Când vorbim de ajutorul pe care suntem nevoiţi să-l dăm celor din nevoi, Xenofon (443 î.Hr.) ne arată: „Mulţi au asemenea sentimente faţă de unii, că, atunci când le merge rău, nu pot trece aceasta cu vederea, ei îi ajută în nenorocire, dar când sunt fericiţi, le pare rău.”
Cugetând și eu, ca tot omul, cam cum merge bulgărele acesta din pământ, foc, apă, metale și hidrogen, străbătând fără oboseală prin Universul acesta, de capătul căruia nu prea dăm, nici măcar cu telescopul Hubble, care s-a ,,holbat” la o distanță uluitoare de aproape 10 miliarde de ani lumină, stai locului și rămâi uimit!
Pagina 103 din 104