În Jurnalul lui Calinic Argeșeanul, pe 1 decembrie 2020, de Ziua Marii și Sfintei Uniri a Românilor de pretutindeni stă scris: „Fuga de năravurile rele ale oamenilor aduce bucurie sfințeniei! Aceasta este lucrarea Domnului Dumnezeu, fără alte tălmăciri! Așadar, buni la vorbe, răi și leneși la fapte!
Când era iarnă, mama torcând fir din fuior de cânepă, iar eu depănând la gheme, îmi povestea câte ceva despre popa Dobre, cum i se mai zicea Părintelui Nicolae.
În vacanţele şcolare eram obligaţi să plantăm puieţi. Era o mare bucurie să mergem prin păduri, chiar dacă eram mici, doar în prima clasă.
Într-una din zile, tata m-a chemat afară lângă un trunchi de copac, pe care se crăpau lemnele. O bardă stătea înfiptă cu coada oblic. Am început să mă îngrijorez. Dintr-odată îl aud zicând ritos:
Tata a dorit ca în primul an de şcoală să-mi facă şi mie o geantă sau cufăr elegant, din lemn lăcuit, ca o vioară, pentru a purta cărţile.
Aşadar, iată-mă şi bucătar! Hotărârea tatei era absolută. Nimeni nu mai putea schimba nimic.
În luna martie a anului 1953, când eram în clasa a doua şi aveam nouă ani, de pe lumea aceasta pleca Stalin. Ce jelanie! Ce durere! Ce plânsete pe la şcoală!
În Munţii Neamţului, după cum am mai spus, noi aveam pământ de coasă în trei locuri: Obcină, Borci şi Tisa. Era o fericire să mergem la coasă în Obcină.
Cât de mare a fost pentru Andrei bucuria de a vesti fratelui său, Petru: „Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos!”[1] Cei doi fraţi: Petru şi Andrei, dimpreună lucrători în ogorul Domnului Iisus Hristos, cu cei zece apostoli, erau fiii pescarului Iona, născut în Betsaida, localitate aşezată pe ţărmul lacului Ghenizaret – Marea Galileii – din cunoscuta provincie Galileea, în partea de nord a Ţării Sfinte.
De mici copii, tata ne făcea o educaţie straşnică. Munca şi şcoala! Nu se putea comenta niciodată. Erau ascultări sacre.
După anul ’50 al secolului trecut, se înrădăcina deja „ciuma roşie”, cum se mai numea de unii tragedia care a cuprins o parte a omenirii. Se poate spune că lucrarea Anticristului îşi are drumul precis fixat.
Așa scria marele mitropolit al Țării Românești, Sfântul Martir Antim Ivireanul, în Didahiile sau Predicile sale.
Când veneau, mai ales posturile, noi ne pregăteam cu mare grijă.
Prin Munţii Neamţului, animalele sălbatice zburdau în voia lor pe întinse văi şi dealuri, adăpându-se din izvoarele cu apă rece şi mătăsoasă.
Sâmbăta se făceau toate pregătirile. Nimic nu lucram duminica. Toată lumea era obligatoriu la biserică. La noi era o mare bătălie pe mersul la slujbă.
Pagina 86 din 98