Înainte de a pleca din Tioltiur doresc să mai scriu câte ceva. În filia Bârlea, am mers la prima înmormântare din viaţa mea. Mă cam codeam. Nu voiam să merg. L-am chemat pe preotul vecin să văd cum este procedeul pe la slujbele de jale.
Cum aş putea uita, că la Tioltiur, satul de piatră, dar cu oameni de inimă, care se spălau cu vinars pe mâini în loc de apă, era Moş Alexe, vecinul de la trei case mai încolo.
Drumul spre Cluj a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi făcea bucurie să mai văd pe cineva. Eram supărat pe toată lumea. Pe mine şi mai mult.
Câte eforturi nu face omul ca să-şi împlinească toate gândurile, sau barem o parte din ele.
Drumul spre Vatra Dornei a fost o bucurie. Frumuseţile văzute în galopul trenului erau de domeniul visului. Aş fi dorit să merg aşa până la sfârşitul lumii!
Într-una din zile, o creştină din Tioltiur, dis-de-dimineaţă vine la casa parohială şi mă roagă să-i fac o slujbă doar pentru casa ei.
După plecarea trimişilor de la Cluj, a venit straşnică poruncă de la împărăţie ca să se oprească orice lucrare. Se ameninţa cu arestarea tuturor celor care lucrează la biserică, până vor prinde pe cel care a ameninţat, că va face o răscoală ca la Bobâlna.
În tot vacarmul administrativ şi al zidirii de biserică în Tioltiur, am avut şi un gram de bucurie. Şi tocmai de unde? De la Argeş fraţilor!
Se apropia secerişul. Scandal mare cu normele care se atribuiau bieţilor colectivişti din fundătura de piatră a Tioltiurului.
Lucrările înaintau la biserică, iar lumea era într-un entuziasm fără margini. Când s-a pus centura de acum începută pe ruinele cele vechi ale bisericii reformate, s-a lucrat o noapte întreagă şi o zi.
Recitesc acum în preajma împlinirii a o sută patruzeci și cinci de ani de la nașterea lui Brâncuși, cartea lui Petre Pandea despre marele sculptor, apărută în 1967 la Editura Meridiane și subintitulată „Amintiri și exegeze”.
Când este vorba de sinceritate, cu ardelenii nu este de glumă. Aşa i-am cunoscut, mai ales pe cei din Tioltiur. La slujbele din sărbători şi duminici, toţi creştinii veneau la biserică să se roage, să stea în rânduială şi să cânte de se zguduiau ferestrele. Era o mare bucurie să fii în mijlocul lor. Dacă mă mai supăram, la biserică mă vindecam.
În Rohia Maramureşului se născuse un copil, care mai târziu va deveni un om bizar, un episcop tumultuos de Alba Iulia, arhiereu al Aradului şi mai apoi titularul noii Eparhii reînfiinţate a Caransebeşului.
Că veni vorba de greco-catolici, mă bucur să spun că am fost trimis preot tocmai în parohia care trecuse, în 1948, la Biserica Ortodoxă. Erau doar 16 ani de atunci, iar eu prea tânăr ca să înţeleg toată ţesătura acelui fenomen religios şi istoric.
Vestea că la Tioltiur se face biserică nouă s-a dus mai repede decât ne aşteptam noi. Nu voiam să se ştie. Lucram repede şi speram că şi bine. Primejdia era că nu aveam autorizaţia legală pentru a zidi o biserică nouă.
Pagina 81 din 98