Mi-au rămas în minte multe întâmplări, care mai de care mai nostime, din perioada celor cinci ani cât am stat în frumosul Maramureş, care mi-a umplut inima de negrăite bucurii.
Mă gândeam la câine, că atunci când îl doare capul, îl vedeam cum, cu oarecare tristețe se hrănea cu fire de iarbă. Nu știu de unde au scos povestea asta oamenii, dar se pare că este adevărat.
Trăind o vreme în Transilvania, am înţeles că trebuie să fim un pic şi „ecumenici”. Nu mă oprea nimeni să intru în sinagogă sau moschee şi cu atât mai mult în bisericile creştine. Mergeam şi în bisericile romano-catolice, reformate, luterane, unitariene. De câteva ori am mers chiar la adunările neoprotestanţilor.
Temelia solidă a unei adevărate vieţi duhovniceşti este postirea.
Definitivându-mi ostenelile universitare, unde examenele, din fericire, nu se luau pe claponi, raţe şi alte paporniţe, m-am întors la lucrarea de pe plaiurile maramureşene.
Începutul Postului Mare, spre deosebire de alte posturi ale anului bisericesc, are o aură aparte. Așa mi s-a părut mie cel puțin. Când eram prunc, pregătirile pentru a intra în post erau deosebite.
În perioada studiilor din metropola Sibiului, două au fost evenimentele cu ecou răsunător: moartea Mitropolitului Nicolae Colan şi întronizarea noului mitropolit, Nicolae Mladin. Un Nicolae pleca şi un alt Nicolae venea.
Mereu îmi vine în minte să scriu despre politețe sau bună-cuviință, cum s-ar mai chema pe românește. Se spune mereu, că fiecare om ar jindui ceea ce nu are și vorbește și scrie, așijderea, tot din aceeași pricină.
Dacă am avea ochi duhovniceşti şi plini de agerime în a vedea la tot pasul cele orânduite de Iubitorul de oameni şi Milostivul Dumnezeu, ne-am minuna şi am striga din răsputeri, ca oarecând Profetul David, plin de Duhul Sfânt: „Mari şi minunate sunt lucrurile (lucrările) Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut; umplutu-s-a pământul de zidirea Ta!” (Psalmul 103, 24).
Dacă găsim prin bibliotecă o cărțulie de buzunar: Calități și defecte, editura Albatros, București, 1978, din Colecția Cogito, vom putea citi lucruri minunate, de zidire de suflet și inimă.
Nu m-aş putea desprinde de Sibiu, dacă nu aş pomeni de prietenul meu Liviu Streza. Eram colegi din extrema anilor de studenţie. Nu mai ştiu exact cum ne-am întâlnit. Parcă a fost o întâlnire de veacuri! De atunci nu ne-am mai despărţit.
M-am gândit mereu la cei care nu pot să postească dar îşi fac griji mari şi chiar au mustrări de conştiinţă că nu se pot supune rânduielilor din cauza neputinţei.
La examenele de sfârşit de an, tanti Ana, cu casa pe strada Lânei, nr. 9, pleca la Cluj ca să încurajeze pe îngerul ei, că numai aşa îi zicea lui Mircea.
Când eram prunci şi unii chiar acum, când ne apropiam de vremea Postului Mare starea noastră trupească şi sufletească intra într-o atmosferă aparte. Simţeam că întregul nostru organism se pregăteşte pentru o nouă perioadă de timp, atât pentru strunirea trupului cât şi înduhovnicirea sufletului.
Viaţa studenţească este unică în felul ei. Unii dintre noi am avut bucuria să fim colegi în internate, la şcoli normale, licee sau alte medii de învăţământ universitar.
Pagina 79 din 98