Îmi aduc bine aminte de noroaiele cele straşnice pe care le-am călătorit în prima parohie din Transilvania, Tioltiur numită. Erau 9 km., de drum infernal între Iclod şi Tioltiur pe care-l făceam încălţat în cizme de cauciuc.
A doua zi, după slujba de dimineaţă, merg la Cancelarie.
Sfântul Ioan Scărarul s-a numit după scrierea sa, ajunsă celebră, „Scara”. Din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, avea să se nască prin anul 579, fiind contemporan cu un alt personaj celebru, Sfântul Maxim Mărturisitorul.
În istoria zbuciumată a omenirii, glasul conştiinţei, libertatea harică şi virtuţile în cunună de aur pe frunţile ostenitorilor, toate acestea la un loc nu vor putea învinge şi nici elimina suferinţa!
Doresc dintru început să fac un paralelism între Sfântul Calinic de la Cernica şi Auguste Comte.
Cu un sumar de bagaj, pentru că nu mi-a priit niciodată să am sarsana mare asupra mea, am plecat din Maramureş, lăsând acolo biblioteca întreagă la Borcut, în casa lui Pop Filip, coratorul bisericii.
La aproape un secol de la Alexandru Ioan Cuza, cu secularizarea sa, un alt dezastru, Decretul 410/1959, avea să se aştearnă, ca o umbră întunecată, pustiul care a distrus continuitatea în viaţa monahală.
„Cazul” meu trebuia închis. Eram monitorizat, adică urmărit, mai de aproape sau mai de departe. Se auzea că aş face o răscoală ca la Bobâlna, ba că aş pune la cale o haiducie ca Pintea Viteazul, bătăuşul legendar de la Baia Mare, iar culmea, că-mi pregătesc ţepe ca Vlad cel neiertător, ca să-i aşez pe cei care îmi urmăresc călcâiul.
Gândul cu care am venit la Căldăruşani, din Maramureş, a fost cel al intrării în monahism. Aşa am gândit de mic, aşa am dorit eu, ca să împlinesc golul lăsat prin plecarea primului călugăr de la Mănăstirea Neamţ, pe care l-am văzut plângând, când eram la săpat de cartofi în grădina seminarului.
În cei cinci ani de pastoraţie duhovnicească şi gospodărească în Inău, Cufoaia şi Borcut, am avut dese supărări din partea Parohiei Tioltiur, de unde plecasem.
Când ne-am întors, la stăreţie era veselie mare. Adriana şi Tatiana se perpeleau la sobă, Nichita paharnicul se pregătea să sloboadă din bărdacă licoarea de la Ceptura, iar Veniamin cu Atanasie, în şoaptă, pregăteau noi debarcări.
Că tot am amintit de înmormântare, cred de cuviinţă să mai arăt un alt aspect de la o petrecanie din satul Brebeni, unde am fost invitat, ca şi prin alte părţi ale Maramureşului.
La Mănăstirea Căldăruşani, programul începea să devină infernal. Trebuia să muncim zi şi noapte, fără întrerupere. Veniamin nu avea somn. Dormea doar două-trei ore. Admira luna ce se oglindea în lac ca un caş mare, rotund, şi se bucura de şuieratul vântului, tăiat de ramurile stufoase ale pinilor de pe vremea furtunosului mitropolit, Ghenadie Petrescu.
Pentru prima oară am văzut bivoli în Transilvania. Erau negri, cu coarne mari, evazate spre gâtul gros şi puternic. Ochii mari şi melancolici parcă te învăluiau cu iubire. Am văzut cum trag la căruţă.
Stareţul Căldăruşanilor, care era mereu un du-te-vino, lipsind o zi sau două de la mănăstire, ne-am apucat să tăiem un rând de castani, din cele trei, care erau înşiruiţi de la clopotniţa mare a mănăstirii până la clopotniţa cea mică de la ieşirea din parc. Nu puteai merge pe drum, nici cu piciorul, nici cu maşinile.
Pagina 78 din 98