După prima îmbolnăvire de rinichi, a doua oară Patriarhul Iustin a fost internat la Spitalul Elias, despre care unii spuneau că, dacă intri acolo, nu mai ieşi decât cu picioarele înainte. M-am speriat de vorbele acestea.
Se spune în popor, că nu-i prea bine să „calci prin străchini”. S-ar părea că era cât pe ce să calc nu numai în străchini, ci şi în ceaune şi ciubere.
Când îmi fluturau prin cap gânduri de plecare la un schit oarecare, într-o zi cu soare blând de toamnă, era prin septembrie 1985, primesc un telefon scurt de la Patriarhul Iustin, ca să mă prezint urgent la Cabinetul său.
După ce am reuşit să căpătăm o parte din lacul Cernica, m-am gândit să gospodărim şi să pescuim civilizat, zic eu. Am pus geamanduri, hotărnicind luciul de apă aprobat. S-au luat bărci de calitate, setci, plase şi ceva năvoade, pentru toată vârstă şi mărimea peştilor.
Oricât mi-ar fi fost de dragă Mănăstirea Cernica, simţeam că frumuseţea uneori devine sufocantă. Lumea venea des la Cernica şi trebuia să stai la datorie. Când eşti văzut obosit, leneş sau cu dezinteres, lumea te-a zăpsit – gata – ai pierdut încrederea.
De la galiţe să trecem puţin şi la lactate. Mănăstirea Cernica avea vaci multe cu lapte, boi, tauri şi ceva măgari. Cum îmi era obiceiul, pe neştiute, dădeam o raită prin gospodărie, să mai vedem cum merg lucrările.
Episcopul Roman se tot plângea la Patriarhul Iustin. Îl înfruntasem fără nicio abţinere.
După ce am isprăvit cu oile chinuite pe o coastă abruptă ce împrejmuia un sfert din lacul Cernica, m-am dus în gospodăria mănăstirii. Mii de găini, raţe, gâşte, curcani. Mai ales curcani, care împodobeau gospodăria condusă de două călugăriţe, ce aveau mult drag de muncă şi de orătăniile blagoslovite de Dumnezeu.
Printre cei care au trecut prin Cernica, vorbesc de vieţuitori pe durată mai lungă sau mai scurtă, se numără: monahul Filimon Maricel, azi episcopul Australiei şi Noii Zeelande, Grecu Haralambie Hristofor - preot în America, Lavrentie Gâţă - stareţul Sinaiei şi Căldăruşanilor, Casian Crăciun – arhiepiscopul Galaţilor şi Dunării de Jos. Şi aş putea continua şirul lor.
Îmi aduc aminte de un episod nostim de la Cernica. Era să-l uit. Ar fi fost păcat, dacă tot m-am apucat de povestit, ca la gura sobei. E vorba de oi, ciobani şi galiţe.
Odată făceam turul moşiei cernicane. Se cosea lucerna. Se împrăştiau brazdele. Se aduna fânul. Era zor mare la lucru. Deodată, se apropie un ins cu un cosor destul de mare.
Când am scris despre „isprăvile” unora şi ale altora de prin Cernica, aşezată ca nufărul între apele limpezi şi blânde în care se oglindeşte chinovia Sfântului Calinic, tot mă osândeam în minte să nu uit o imagine de-a dreptul superbă.
Cred că nu strică să arăt încă un episod sinistru. În faţa stăreţiei cernicane, am iniţiat construirea unui garaj subteran pentru a putea adăposti maşinile. Lucrarea a fost mare şi de durată.
Cea mai mare bucurie este atunci când îţi asumi suferinţa!
Sunt în viaţă întâmplări neîntâmplătoare, dacă pot să mă exprim aşa. Mare mi-a fost mirarea, dar şi spaima, când pe la miezul nopţii sunt solicitat să primesc într-o convorbire de taină pe doi inşi, care după cum am văzut, erau pândiţi de primejdii invizibile dar prezente în sufletele lor.
Pagina 72 din 98