În toiul evenimentelor s-au gândit și buzoienii, dar mai ales vrâncenii, care nu-l agreiau pe Episcopul Epifanie, să pună și ei de-o ”fugăreală”. Noroc că nu s-a potrivit cu cele două drame: retragerea Patriarhului Teoctist și izgonirea lui Emilian de la Alba și transferul lui ca arhiereu în Episcopia Aradului. S-a găsit o formulă salvatoare, ca s-o numim așa.
Chiar în primele luni ale începutului de an 1990, Biserica Ortodoxă Română prin Sinodul harnic și disciplinat în solidaritate ortodoxă și românească, în frunte cu Patriarhul Teoctist, un Ierarh, căruia, după față și sprinteneală, în trup și spirit, nu-ți arăta adevărata vârstă, făcea demersuri peste demersuri pentru a repara – cu grabă mare – stricăciunile săvârșite asupra Bisericii, de un regim totalitar, după cum se știe.
M-aș mustra aspru dacă n-aș scrie câteva lucruri despre un episcop original, în felul său, mai ales, o dată cu plecarea intempestivă de la Alba Iulia.
Bun ori rău, fiecare om ocupă un loc distinct pe fața Pământului. Are chemarea lui, fiind din gândirea și voirea lui Dumnezeu. Are, de fiecare dată, rosturile bine definite, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, știind din rostirea lui Iisus, că niciun fir de păr nu se mișcă din capul omului! Și atunci, cum rămâne cu Patriarhul?
”Două adevăruri parțiale, apărute în presă, mă obligă să-l aduc la cunoștința opiniei publice pe cel întreg. Este vorba de poziția mea personală în legătură cu revenirea Preafericitului Teoctist în scaunul patriarhal.
Ne-am îndreptat spre București, care cum am putut, în atmosfera de nesiguranță, și am ajuns pe Dealul Suferințelor, cum l-am numit în sinea mea, acum renumindu-se, de către Patriarhul Daniel: Colina Bucuriei!
Ziua Națională a României este pentru noi, românii, un moment de aleasă sărbătoare, de solemnă omagiere a istoriei și de sfântă aducere aminte, pentru înaintașii noștri, care s-au jertfit pe altarul unității naționale.
Cu bunăvoința cititorului, se va lua act și de nașterea, creșterea și lucrarea Grupului de Reflecție. Dar înainte de a intra în miezul acțiunii, voi spune că între Patriarhul Teoctist și Bartolomeu Valeriu Anania, de aproape o jumătate de secol, cărările lor pământești s-au intersectat, cel dintâi, dându-și seama de inteligența și talentul de scriitor al lui Anania, iar în cel din urmă, diplomația perfect articulată în contextul social-politic al Patriarhului Teoctist, care a urcat toate treptele, de la monah, la Patriarh, fără să facă vreo acrobație, ci totul: pas cu pas, tot înainte și niciunul îndărăt.
Cât de mare a fost pentru Andrei bucuria de a vesti fratelui său, Petru: „Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos!”[1] Cei doi fraţi: Petru şi Andrei, dimpreună lucrători în ogorul Domnului Iisus Hristos, cu cei zece apostoli, erau fiii pescarului Iona, născut în Betsaida, localitate aşezată pe ţărmul lacului Ghenizaret – Marea Galileii – din cunoscuta provincie Galileea, în partea de nord a Ţării Sfinte.
Ca-n iureș nemaiîntâlnit – semn că ne-a priit prima ședință a Sinodului în libertate – cu Vlădica Gherasim ne-am sfătuit ca să avem o întâlnire cu toate protoieriile din cuprinsul Eparhiei Râmnicului și Argeșului, mai puțin Câmpulung Muscel, care-și alesese protoiereu pe 8 ianuarie 1990 și ceruse trecerea la Arhiepiscopia Bucureștilor.
Plecarea Patriarhului Teoctist, prin retragerea din 18 ianuarie 1990, fără aprobarea Sinodului, s-a internat la Elias, unde a stat până la 7 martie, de unde, după dorința sa, a ales Mănăstirea Sinaia, ca loc de viețuire.
Așa scria marele mitropolit al Țării Românești, Sfântul Martir Antim Ivireanul, în Didahiile sau Predicile sale. Vom avea acum prilejul să citim limba românească de sute de ani, exact așa cum o scria Sfântul Antim și cum o ascultau Domnul Țării, boierii și creștinii.
După plecarea lui Teoctist Patriarhul, sinodalii s-au împărțit pro și contra actului de retragere din 18 ianuarie. Din Moldova și alte zone ale țării veneau vești de protest împotriva ”demiterii” capului văzut al Bisericii românești, iar la Cancelaria Sfântului Sinod soseau proteste scrise, cu semnături, deci, își asumau demersul susținut.
Că tot suntem în efervescență revoluționară, Vlădica Gherasim a sugerat să mergem la Protoieria Câmpulung Muscel, puțin pe înserate. Această Protoierie a muscelenilor are un istoric al ei, aparte.
Anania era credincios gândurilor sale pe care le orânduia ca piesele de pe tabla de șah. Plecarea lui Teoctist era o izbândă și acum continua cu înțelepciunea așezării lucrurilor în matca lor. Scoți dinții, dar ce pui în loc? Apropos, de știrbături, Anania povestea, cu meșteșugul de toți știut, multe lucruri hazlii, despre alții, dar nici despre sine nu era mai zgârcit.
Pagina 69 din 104