Să mai încercăm un popas, pe „pajiștea” gândirii lui Vico Giambattista: „Filosofia, pentru a veni în ajutorul speciei omenești, trebuie să ridice și să sprijine pe omul decăzut și slab, iar nu să-i schimbe firea, nici să-l părăsească în coruperea sa.
Această demnitate îndepărtează de la școala acestei Științe pe stoici, care voiesc amorțirea simțurilor și pe epicurei, care fac din ele un orânduitor, ambii neagă Providența, aceia lăsându-se târăți de destin, aceștia lăsându-se în voia întâmplării. Și admite pe filosofii politici și, în special, pe platonici, care sunt de acord cu toți legiuitorii în aceste trei puncte principale: că este o Providență Divină; că trebuie înfrânate patimile omenești și preschimbate în virtuți omenești și că sufletul omenesc este nemuritor. Această demnitate, prin urmare, ne va da trei principii ale acestei Științe!
Filosofia privește pe om așa cum trebuie să fie și nu poate rodi decât pentru foarte puțin care voiesc să trăiască în Republica lui Platon, iar nu să se prăvălească în drojdia lui Romulus. Această demnitate se poate mai mult o reminiscență platonică decât un principiu al Științei nouă, totuși, afirmația capătă un nou înțeles tocmai pentru că rațiunea de a fi a filosofiei se explică prin procesul istoric al realității umane, proces ce se desăvârșește în rațiunea explicată în întregime. De aceea, opera filosofiei nu este numai de a „lămuri”, istoria ei de a îndruma pe om spre perfecțiune.
Legislația privește pe om așa cum este, pentru a-i da bune întrebuințări în societatea omenească; astfel, din cruzime, zgârcenie, ambiție, care sunt cele trei vicii care trec prin întregul neam omenesc, face milităria, negustoria și curtea și, totodată, puterea, bogăția și înțelepciunea republicelor din aceste trei mari vicii, care, desigur, că ar prăpădi seminția omenească pe pământ, ea face fericirea civilizației.
Această demnitate dovedește că este o Providență Divină și că ea este o divină minte legiuitoare, care, din patimile oamenilor, toți ațintiți la fericirile lor particulare, pentru care ei ar trăi ca fiarele sălbatice în pustietăți” (pag. 354).
Calinic Argeșeanul
