În anii ’70 ai secolului „cinic” cum îl numea Adrian Păunescu, pe blestematul secol al XX-lea, s-a gândit ca Mănăstirea Văcăreşti, să devină un Muzeu Naţional Bisericesc al Patriarhiei Române.
Acolo trebuiau adunate din întreaga ţară obiecte de primă mână. Locul de centralizare era Mănăstirea Antim din Bucureşti. Pentru cele deteriorate de dintele vremii şi al neglijenţei, se preconizau câteva centre de consolidare şi restaurare.
În acest sens, Mănăstirea Sinaia nu putea fi ocolită. Se ştia din evidenţele din 1974, că în muzeul sinait se află o icoană valoroasă, unică, de altfel, pictată de Pârvu Mutu şi alte trei mai mici de valoare secundară.
Primesc ordin de la Patriarhie să duc icoanele la Antim. Am spus că nu voi duce nicio icoană nicăieri. Insistând, le-am propus să pregătească peretele la Văcăreşti, unde vor trebui puse icoanele de la Sinaia. Când voi vedea locul destinat, personal voi merge şi le voi aşeza pe perete.
De la Departamentul Cultelor primesc somaţia ca până la 1 ianuarie 1980, mi se pare, să fie depuse icoanele. Altfel voi fi demis din stăreţie. N-am ascultat nici ameninţările de la Culte, dar nici de dispoziţiile de la Patriarhie.
Înainte de Crăciunul anului 1979, miliţia a venit, a luat şi a transferat icoanele valoroase la Mănăstirea Antim. Nu m-am putut opune, dar nici n-am semnat documentele, după câte mi-aduc aminte. A fost cel mai trist Crăciun din viaţa mea.
La primirea icoanelor la Antim era o bună cunoştinţă de la Cernica: Grecu Hristofor Haralambie. L-am rugat să pună undeva preţioasele icoane de la Sinaia. Spre marea mea bucurie, s-a şi făcut aşa, semnând de primirea lor.
După ce a trecut Anul Nou, s-a mai slăbit graba cu muzeul Văcăreşti. Atunci i-am spus lui Grecu Haralambie Hristofor, custodele muzeu de la Antim, să facă în aşa fel ca să ni se aducă, la Sinaia, discret, icoanele luate cu silnicie.
Prin martie, icoanele au sosit acasă. Le-am pus la muzeu, de unde au fost luate. Eram fericit! Nu voiam să se înstrăineze nimic din lucrurile de pe unde am lucrat, în ascultările bisericeşti. Să înzestrezi, nu să risipeşti, chiar dacă era vorba de un muzeu religios naţional.
Sfânta Treime făcuse minunea! Chipul Ei n-a rămas batjocorit de păcătoşii vremii. Noi n-am fost decât instrumentele Duhului Sfânt „Care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte!”, chiar dacă s-a lucrat pe ocolite.
Într-una din zile, soseşte la Sinaia familia lui Ion Roşianu, Preşedintele Departamentului Cultelor, cu o delegaţie venită la invitaţia Ministerului de Externe. Vizitând şi muzeul mănăstirii, Ion Roşianu s-a oprit mai ales în faţa icoanei cu Sfânta Treime.
- Nu cumva aceasta este icoana cu scandalul de anul trecut? De cine este pictată? întreabă răstit Ion Roşianu.
- Da. Este icoana cu Sfânta Treime, de Pârvu Mutu, dar în copie. Înainte de a fi dusă la Mănăstirea Antim pentru Muzeul din Văcăreşti, noi am pus un pictor să facă această copie, după cum se vede. Nu puteam lăsa locul gol.
- Foarte bine! Aţi găsit soluţia. De altfel aşa ar trebui să facă toate muzeele care au dat originalele pentru Muzeul Naţional Bisericesc, cum se vehicula peste tot, viitoarea mare realizare.
Ion Roşianu nu s-a prins de păcăleală!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
