Recitesc acum în preajma împlinirii a o sută patruzeci și cinci de ani de la nașterea lui Brâncuși, cartea lui Petre Pandea despre marele sculptor, apărută în 1967 la Editura Meridiane și subintitulată „Amintiri și exegeze”.

Volumul conține peste o sută de aforisme sau poate mai bine spus maxime rostite de Brâncuși. Rostite, pentru că, asaemenea lui Socrate, el nu le-a așternut pe hârtie niciodată. Le-au consemnat alții – români sau străini – iar cu două decenii în urmă scriitorul Constantin Zărnescu a consacrat  chiar un volum variantelor sub care au circulat aceste cugetări. Când Paul Morand, tradus în sfârșit și în limba noastră cu bine-i cunoscuta carte despre București, a prefațat între cele două războaie un catalog Brâncuși, a inclus între copertele sale și treisprezece din aforismele sculptorului. Am preferat întotdeauna, în privința cugetărilor lui Brâncuși, versiunile din cartea lui Petre Pandea. Inițial, aceasta a fost tipărită cu numeroase pagini, de ordinul sutelor, lipsă. În forma inițială a apărut abia la sfârșitul anului 2000, la Târgu Jiu, îngrijită de Nicolae Diaconu, la Editura Fundației „Constantin Brâncuși”. Ceea ce surprinde este că ea nu mai conține cele 123 de aforisme, cugetări și reflecții brâncușiene, grupate în finalul volumului din 1967.

Să ne întoarcem, așadar, a ediția respectivă, nu înainte de a spune că, la pagina 39 a volumului imprimat anul trecut la Târgu Jiu, Pandrea îl numește pe Brâncuși un apostol al bucuriei. De altfel, marele pictor italian Giorgio De Chirico, în memoriile sale, apărute și în limba română – tot la Editura Meridiane – redă și un episod petrecut la Paris în cercurile avangardei artistice, înainte de Primul Război Mondial. Era de față și Apollinaire. „Românul Brâncuși” – cum îl numește memorialistul – îi mărturisește deodată (erau așezați alături): „Dacă ai ști ce mare bucurie lăuntrică simt!”

După întâlnirile pe care le-au avut, la Paris sau la București, la despărțire, Brâncuși își lua rămas bun de la Pandrea în cuvintele „Pace și bucurie” pronunțate în românește sau în franceză (Paix et joie).

Deși nu au fost încedințate hârtiei de el însuși, aforismele lui Brâncuși sunt cugetări și convingeri existențiale. Într-o primă categorie, se înscriu cele referitoare la condiția operei de artă. Ele sugerează atitudine platonică, reculegere aproape monastică și atașament mărturisit pentru înțelepciunea răsăriteană. Potrivit lui Brâncuși, în orice demers spiritual: „Eu-l van al individului ar trebui să fie dizolvat. Căci numai prin eliminarea integrală a acestuia se poate releva principiul ascuns și profund: Adevărul”. Ca și pentru Bilke, pentru Brâncuși cea mai potrivită cale a abordării operei de artă nu este perspectiva critică, ci iubirea: ”Ceea ce într-adevăr are rost în artă – spune sculptorul – este bucuria. Nu ai nevoie să înțelegi. Te face fericit ceea ce vezi? Asata-i totul.”

Demersul artistic, pentru Brâncuși, este înainte de toate unui spiritual, iar Frumosul nu este altceva decât echitate absolută. Arta trebuie să bucure și să vindece! În felul acesta, cu totul diferit de contemporani înțelegea sculptorul  arta modernă. Până la vindecare, pace și bucurie nu poate ajunge oricine. „Cei care au păstrat în suflet armonia care sălășluiește în toate, în esența lucrurilor, vor înțelege foarte ușor arta modernă, pentru că vor vibra pe coarda acelorași legi ca și natura.” Modernitate înseamnă esență și esențializare. Imitația este respinsă net: „Prefer să creez aceste sculpturi și să greșesc; decât să nu greșesc și să recreez pe Venus din Millo”. Inapetența lui Brâncuși, mult discutată, pentru Michelangelo, are motivație mai degrabă etică decât estetică, de îndată ce consideră că „arta lui nu odihnește, nici nu vindecă.” La Brâncuși, premisa bucuriei, a seninătății radioase are o evidentă rădăcină evanghelică, de îndată ce mărturisește: „Când nu mai suntem copii, am murit de mult.”

Spre deosebire de mulți artiști, îndeosebi moderni, pentru Brâncuși erica primează: nivelul său de viață și de comportament nu decurge din estetic, ci invers – asprele sale principii de etică țărănească i-au marcat arta și mesajul ei.

Aceste realități nu sunt un secret. Principiile etice ale lui Brâncuși răsfrâng cutumele arhaice ale civilizației noastre țărănești; mai precis – ale satului de munte din Oltenia. Pentru a înțelege și mai bine cadrul în care viitorul sculptor  a petrecut copilăria se impun recitite primele capitole dintr-o splendidă carte „Tinerețea lui Brâncuși”, datorată unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, scriitorul V. G. Paleolog. Acesta a fost un fel de moșier-țăran și a fost mai apropiat și prin vârstă (născut în 1891) de Brâncuși decât Pandrea. A trăit în tinerețe, în atmosfera de avangardă artistică pariziană, până la Primul Război Mondial, lângă sculptorul Amedeo Modigliani și lângă muzicianul Erik Satie, despre care a scris și o scurtă carte, pentru a reveni apoi la moșia sa din satul Corlate, județul Dolj, în aceeași lume de cutume și datini vechi. De acolo pleca uneori, atunci când i s-a permis din nou să facă lucrul acesta, adică în anii ’60 și ’70, spre orașe sau capitale europene unde se țineau colocvii sau reuniuni consacrate lui Brâncuși și unde prezenta comunicări foarte interesante.

De aceea, cine citește „Tinerețea lui Brâncuși”, carte care se cuvine și ea reeditată, va înțelege de unde decurg asprele și închegatele principii morale ale sculptorului, din ceea ce el însuși numea Pravila de la Craiova. La un moment dat, când Pandrea îi vorbește de izbânda sa artistică, sculptorul îi răspunde cu modestie și uneori că nu a făcut altceva decât...să deschidă o filială a Mănăstirii Tismana la Paris. Marele mesaj artistic modern al lui Brâncuși decurge din tradiție, fapt observat și de Mircea Eliade în eseul „Brâncuși și mitologiile”: sculptorul a exprimat esența unor forme arhaice românești. Forme pe care țăranii din Hobița și Peștișani, adăugim, încă le trăiau ca atare – după cum ne convinge V. G. Paleolog – neîntrerupt, poate începând din neolitic. Creștinismul și le asumase, le apropiase. Și unde nu mai putem fi de acord cu Petre Pandrea, om declarat de stânga, este în categorisirea sa de stoicism pe care o aplică acestei etici. Or, aspra etică a țăranilor din Gorj nu era altceva decât morala creștină asumată în viața de zi cu zi. Mărturisind-o până la sfârșitul vieții și până în clipa pogrebaniei ortodoxe care l-a petrecut dincolo de zare, Brâncuși nu a făcut deosebire între elementul creștin și cel țărănesc. Să nu uităm – și Pandrea încearcă tot felul de „explicații” seculare – că Brâncuși a cântat ani în șir în strana bisericii ortodoxe române din Paris, înveșmântat în stihar, după cum îl și înfățișează o fotografie revelată de marele brâncușolog Barbu Brezianu.

Stoicismul era o filosofie de împărați – ca Marc Aureliu – nu de țărani de la nord de Dunăre, care mergea până la asumarea sinuciderii (cum a făcut Socrate) și care profesa adesea un adânc scepticism în raport cu viața. Sobrietatea stoică nu decurgea din asceză și nu era consecința rugăciunii, ci mai degrabă a unei spaime vitale. Și pentru că am pomenit de rugăciune, iată aceste cuvinte ale lui Brâncuși notate tot de Petre Pandrea: „Poate că poezia pură este rugăciune, dar știu că rugăciunea bătrânilor noștri olteni era o formă a meditației, adică o tehnică filosofică.”

În timpul regimului trecut se vorbea de „Coloana Infinitului”. În realitate, această lucrare s-a numit Coloana pomenirii fără sfârșit. Monumentul de la Târgu Jiu avea pentru Brâncuși o conotație declarat comemorativă: era închinat soldaților olteni care s-au jertfit în războiul de integrare a țării. Brâncuși a refuzat orice onorariu pentru această lumânare infinită, ca și pentru celelalte două monumente  ridicate în apropiere: Masa Tăcerii și Poarta Sărutului. Lucrurile acestea le cunoaște foarte bine Petre Pandrea, însă formația sa de om de stânga – care l-a costat 11 ani de închisoare comunistă, întrucât era cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu – îl orbește. Apologet al oltenismului cu timp și fără timp, Pandrea preferă să vadă în Tudor Vladimirescu un produs al „Luminilor”, adică un mason, care, la Viena, ar fi prestat un jurământ specific, în loc să facă o legătură între pomenirea în piatră a lui Brâncuși și cultul creștin al morților, atât de intens practicat în satele din Oltenia.

Brâncuși îl citea pe Platon și îl avea pe noptieră pe poetul mistic tibetan Milarepa, însă aceștia nu aveau nicio legătură cu stoicismul care cultiva ataraxia și nicidecum bucuria.

„Am fost trimis și eu de mic copil la pricopseală în lume. Nu am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om.”

Morala țărănească este o morală creștin ortodoxă și se deosebește de conceptul protestant de etică. Morala țăranului de acum peste o sută de ani din Oltenia nu avea cum să fie stoică, era creștină. Urmele ei nu se văd numai în seninătatea marelui artist, care susținea pe drept cuvânt: „Eu vă dau bucurie curată”. Sau în rolul de terapeut, de doctor al sufletelor, pe care și-l asumase ca artist. Pecetea acestei atitudini reiese și din rechizitoriul pe care, în același mănunchi de maxime și observații consemnat de Pandrea, Brâncuși îl aducea derapajelor etice apusene. Iată câteva puncte din acest rechizitoriu: „Tragedia modernă își are sursele în dezordinile erotice, în spaima existenței de mâine și în generalizarea consumului de alcool.” „Spaima existențialistă este spaima lipsei pâinii cea de toate zilele”. „Sportul contemplat fără trăirea mușchilor, cinematograful fugaci și lectura aglomerată, fără studiu atent, mi se par a fi trei racile ale civilizației moderne”. „Mathusianismul se aplică prin avorturi dese și unele anticoncepționale ieftine. Este cancerul Occidentului.”

Aceste observații făcute de Brâncuși și puse pe hârtie de Petre Pandrea sunt de o surprinzătoare actualitate. Sculptorul nu era numai un apostol al păcii și al bucuriei, ci și un moralist. Pentru că autentica pace interioară și bucuria (ambele roade ale Duhului Sfânt) sunt efectul unei consecvențe morale vecine cu asceza. Acest mare artist modern avea rădăcinile mitologice înfipte nu în veacul său labil, ci într-o tradiție încercată și binecuvântată. Multe din principiile sale par extrase dintr-un catehism ortodox: „Datoria mamelor către copii este iubirea nemărginită aliată  cu jertfa, iar către soț, ascultarea și fidelitatea. Datoria soților este comuniunea la bine și la rău, precum și fidelitatea legământului nupțial până dincolo de moarte. Dorm în același pat și în același cimitir. Uniunea lor este indivizibilă și în taină. Bărbatul devine pentru femeie omul ei, creștinul ei, rumânul ei.”

S-ar cuveni insistat asupra profundului mesaj creștin al cugetării brâncușiene. Poate o vom face chiar noi, mai aplicat și sistematic, pentru că măreția lui Brâncuși nu constă numai în arta, ci și în morala sau filosofia sa.

Calinic Argeșeanul