Duminică, 12 martie 2017, după slujba în sobor arhieresc la Mănăstirea Arnota, unde s-a pomenit noul rectitor Gherasim Arhiepiscopul, de pioasă amintire, Vlădica Varsanufie ne-a poftit să vedem mănăstirea ce se întrupează în satul Suești, din marginea codrilor Cernei, locul de naștere al Patriarhului Justinian al României, din veacul trecut.

Ca un îndemn tainic, am simțit poftirea de a vedea și Mănăstirea Mamu, din sudul județului Vâlcea, ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu, zugrăvită de celebrul pictor Pârvu Mutu, născut în Câmpulungul Muscelului argeșean.

Când am intrat în biserică și am văzut pictura, scoasă la lumină de sub praful, fumul, uitarea și neputința vremurilor, m-a învăluit o lumină unică din privirea lui Iisus și a întregului Sobor de Sfinți, și cuprins de bucurie duhovnicească, mi-am spus sufletului meu, că, hotărât, Pârvu Mutu este un mare sfânt!

Îndreptându-mă spre Argeș, am trimis un cuvânt de mulțumire Părintelui Patriarh Daniel, căruia i-am mulțumit pentru binecuvântarea de a fi prezent la invitația Vlădicii Varsanufie al Râmnicului, dimpreună cu Vlădica Timotei al Spaniei și Portugaliei, la slujba din obștea chinoviei Arnota.

După două zile, am bucuria mare de a fi în convorbire cu Părintele Patriarh Daniel, care, spre marea mea surpriză, îmi dă ascultare să întocmesc un sumar documentar pentru pregătirea oficială de canonizare a Zugravului Pârvu Mutu.

Cu mare bucurie dăm ascultare, prezentând, în cele ce urmează, spre știrea tuturor, ceea ce de fapt, cu multă îndreptățire, Dumnezeu cheamă în calendarul român ortodox, pentru cinstire, ca sfânt, și pe Cuviosul Monah Pafnutie Pârvu Zugravul din Chinovia Robăiei argeșene, așa cum l-a numit Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Tatăl Zugravului Pârvu Mutu, preotul Ioan Pârvescu din mahalaua Vișoiului Câmpulungului Muscel a făcut o însemnare pe marginea unui manuscris, Albina.

Acesta a fost transcris, cu mici adnotări, de către o rudă a familiei, arhimandritul Ghenadie Pârvulescu, născut lângă Brașov în anul 1805, care semnează un manuscris de aproape 300 de pagini, versificat, despre familia sa, în care, din fericire, este amintit și Zugravul Pârvu.

Lucrarea, care se află la Arhivele Naționale ale României are titlul: Biografie a neamului mieu, Pârvuleștilor, cum în jos anume se arată scoase de sunt scrisu, după izvoadele moșilor și strămoșilor.

Aici este amintit și manuscrisul Albina, care a fost mistuit de focul din unele din casele lui Ghenadie, fost stareț la mănăstirile: Lespezi, Poiana și Brebu.

Din cărțile și studiile consacrate celebrului zugrav, prezentăm următoarele argumente pentru canonizarea piosului monah și artist în arta bisericească, Pafnutie Pârvu Zugravul.

1. Pârvu Pârvescu – Mutu, argeșeanul din Câmpulung Muscel. Fiu de preot

Pârvu Pârvescu, numit și Mutu, din pricina îndelungii sale tăceri (dinspre oameni), nu avea acea muțenie naturală, din naștere, ci din tăcerea către oameni și vorbirea cu Dumnezeu  și sfinții pe care-i zugrăvea, în pioasă și adâncă rugăciune,  în tăcere și zilnică postire.

În mahalaua Vișoiului a văzut lumina zilei în familia numeroasă a preotului Ioan Pârvescu. Preoteasa muceniță, își sfârșește călătoria pe acest pământ la ultima naștere de sobor pruncesc, rămânând cei 11 prunci în grija lui Dumnezeu, pe care îi ia la sine. Singur pe lume, cu tatăl său, Pârvu cel rămas orfan de mama și de frații săi, a îndurat greutățile vieții.

Plin de jalea inimii, rămas văduv și copiii săi pășind de mici în frumusețea lumii nevăzute, Preotul Ioan Pârvescu, ia pruncuțul de mână și își îndreaptă pașii spre Mănăstirea Negru Vodă, unde se călugărește, rămânând în viața monahală, până la sfârșitul vieții.

2. Fin de botez al unui Agă călugărit

Părinții spirituali, nașii de botez ai pruncului Pârvu, boierii Pârvu și Anca Vlădescu, evlavioși, cu teamă de Dumnezeu și respect pentru datina străbună, au ctitorit o biserică de mir pe moșia lor, care veghează văile Muscelului și astăzi, în satul Vlădești.

Boierul înstărit Pârvu, a ținut pruncuțul în brațele sale primind, la botez, numele său de Pârvu. După puțină vreme, nașul binecuvântat de Dumnezeu a murit în lupta dreaptă pentru apărarea Țării Românești, iar grija ca Părinte spiritual a fost preluată de  fratele său, Tudoran Vlădescu, agă al vremii sale (ministru de interne), care a ctitorit Mănăstirea Aninoasa. În anul 1677, la moartea soției sale, s-a retras la viețuire înaltă, în călugărie, primind numele de Teodosie. A ajuns chiar și egumenul mănăstirii, ctitorită din dragoste pentru Hristos.

Așadar, avem, se vede bine, un ministru de interne medieval, cu rasă, epitrahil și mătănii, dar și cu un fin pe nume Pârvu, care s-a născut în anul 1657 – finul fratelui său, pe care l-a luat în grija sa duhovnicească.

Pruncul Pârvu, avea de la începutul vieții sale pământene, un cor de rugători către Dumnezeu: mama lui, preoteasa martiră, tatăl său, monahul, frații săi, zece la număr, plecați la cer, nașul Pârvu, martirizat și Avva Teodosie, schimnicul Mănăstirii Aninoasa.

3. Viețuitor la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel

Copilul orfan de 11-12 ani, a intrat dimpreună cu tatăl său, Preotul Ioan Pârvescu, dornic de viață isihastă, ca viețuitori la Mănăstirea Negru Vodă. Aici își vor continua, tată și fiu, lucrarea pioasă de rugăciune de acasă, înmulțind cu dragoste și râvnă cele dintru început. Aceasta îi va lumina întreaga viață pământească, purtându-l sub aripile de har al Duhului Sfânt!

În această chinovie rectitorită de Matei Basarab, Pârvu cel tânăr, în viața mănăstirească, va găsi mediul prielnic de formare duhovnicească, intelectuală, dar și punte de lansare în taina zugrăviei, lângă Părintele Evghenie Zugravul.

Mănăstirea Negru Vodă era și pe atunci mult renumită așa cum atestă și Paul de Alep în Jurnalul său de călătorie prin Țările Române[1]. Chiar în anul în care Pârvu pășea pe poarta Mănăstirii Câmpulung, Antonie Vodă, domnul Țării Românești, înființa Școala Domnească. Aici, tânărul Pârvu va avea posibilitatea de a învăța organizat.

Egumenul mănăstirii, Vasile, stareț în mai multe rânduri (1665-1669; 1671; 1672) a fost cel care l-a primit pe tânărul Pârvu, în anul 1669, până la vârsta majoratului.

Chiar și egumenii care au urmat, Ghenadie (1670) și Gavriil (1673-1676) au avut în preocupare grijulie educația adolescentului inteligent și plin de talent artistic. Părintele Evghenie, meșter întru ale zugrăviei, l-a luat pe schele cu sine, punându-i în mânuțele sale tinere scoica pentru amestecat culorile, găsindu-l a fi ocoși, adică talentat, vrednic.

Alți monahi cărturari l-au deprins cu traducerea cărților și manuscriselor grecești și latinești, cunoștințe pe care le va folosi, mai târziu și în cadrul Mănăstirii Mărgineni din județul Prahova.

4. Ucenic în Școala Zugravilor din Bucovina Moldovei

În primăvara tinereții, la împlinirea vârstei de 18 ani, Pârvu își va lua ziua bună plecând spre binecuvântatul pământ al Moldovei, împodobit la fiecare pas cu sfinte vetre monahale. Din însemnările păstrate, reiese că Aga Tudoran Vlădescu, nașul său în viață, văzând priceperea artistică, l-a trimis să învețe arta zugrăviei în Bucovina.

În această aură de sfințenie și evlavie adâncă, Pârvu Pârvescu avea bucuria de a se familiariza cu viața cultural-artistică din Suceava și împrejurimi, atașându-se zugravilor organizați Zugravskoe bratsvo adică Frăția Zugravilor (Breasla Zugravilor), care ființa în acea zonă încă din veacul al XVI-lea.

Tânărul Pârvu Mutu s-a acomodat fără prea multă greutate noilor orânduieli unde își va începe Școala artistică, școală în care își va desăvârși talentul său hăruit de Dumnezeu.

5. Zugravul de Curte al Familiei Cantacuzinilor

 Tânărul zugrav, Pârvu Mutu, în puterea vârstei de 23-24 de ani, după osteneli pe șantierele de pictură ale Țării Moldovei și Bucovinei, avea să se întoarcă la nașul său duhovnicesc, Părintele Teodosie, prin anul 1681, devenind pentru o vreme pictorul de curte al boierilor Vlădescu. S-a întors acasă cu înalt meșteșug artistic! Din această vreme datează și pictura din biserica Mănăstirii Aninoasa, pictată de Pârvu Mutu la vârsta de 25 de ani! Dar în același timp, între oarecare intervale de timp, alături de monahul Evghenie, împodobea și biserica Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung Muscel, chinovia dragă inimii lui, unde odihnea tatăl său după trup.

Cum era și firesc, Pârvu Mutu a fost recomandat familiilor boierești și domnești  ale Cantacuzinilor. Se păstrează, din fericire, chiar o listă întocmită de către însuși Pârvu Mutu.

Iată ctitoriile pe care le-a împodobit cu picturile sale atât de grăitoare: Mănăstirile: Cotroceni, Mărgineni, Sinaia, Colțea, Berca, Poiana, Lespezi și Bordești (azi biserici de mir), bisericile de la Filipeștii de Târg (azi distrusă) și Filipeștii de Pădure de la Călinești Câmpina și de la Măgureni, biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicul Sărat și Fundenii Doamnei de lângă București.

6. Zugravul de curte al Familiei Brâncovenilor

Dacă în anul 1678, când Șerban Cantacuzino urca pe tronul Țării Românești, Pârvu Mutu își începea măiestrita lucrare de pictor al familiei domnitoare, el va fi agreat și în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, deși pictorul favorit al curții domnitoare a fost grecul Constantinos. Pârvu Mutu a fost solicitat să picteze biserica Mănăstirii Mamu din cadrul județului Vâlcea, împreună cu ucenicul său Radu, cu care a lucrat și pictura din biserica Sfântul Gheorghe din București, care a fost supusă distrugerii, din cauza cutremurelor, mai ales cel din 1802 și a incendiilor din anii 1718 și 1804.

Un itinerariu special, cu vizitarea ctitoriilor zugrăvite de Pârvu Mutu, ar fi dovada unui act de evlavie și cultură, cu totul deosebit, pentru români și străini.

7. Sfânta Treime! Icoana cea mai frumoasă din lume

Peste munca lui de creație și osteneală artistică, înmulțind frescele din bisericile mănăstirești și boierești, genialul zugrav, cu o forță de muncă uriașă, ieșită cu totul din comun, spre toiul iernii, se odihnea pictând icoane. Cele mai multe icoane erau comenzi din partea familiilor înstărite din vremea aceea, dar cu multă evlavie și credință în Dumnezeu. O parte din icoane au ajuns și până în zilele noastre.

Mare mi-a fost bucuria să văd, să ating și să mă rog, când eram starețul Mănăstirii Sinaia (1977-1981), în fața celei mai frumoase icoane, reprezentând Filoxenia[2], Sfânta Troiță sau Cina de la Stejarul din Mamvri. Am văzut multe minuni săvârșite de Sfânta Treime pentru cei iubitori de Dumnezeu și cinstitori ai icoanei, atât de frumos și unic zugrăvită de marele artist Pârvu Mutu. Icoana, Sfânta Troiță, este înaltă de 80 de centimetri și lată de 62 de centimetri ca și icoana lui Andrei Rubliov (care, de fapt, i-a servit drept model). Icoana este apreciată de Nicolae Iorga ca fiind „cea mai veche și, desigur, cea mai frumoasă icoană românească (și îi) reprezintă pe cei Trei Îngeri veniți la Avraam (...) în calitatea și buna orânduire a culorilor, în finețea faldurilor veșmântului, în expresia cu adevărat îngerească a figurilor, sunt (revelate) însușiri care nu se mai pot găsi aiurea.”[3]

Zugravul Pârvu Mutu a pictat cu mâinile purtate de Duhul lui Dumnezeu. El simțea că o icoană zugrăvită cu rugăciune, post și evlavie este ca o rugăciune, iar arta bisericească nu este o idealizare și nici subiectivism limitativ, ci icoana este divino-umană, unind realitatea istorică cu cea eternă!

Pentru aceasta este potrivit, ca Icoana cu Sfânta Treime, zugrăvită de Pârvu Mutu să fie tipărită în tiraj mărit și fiecare credincios să o aibă în casa lui și în privirea lui, dar mai ales în inima lui, Chipul cel viu al Sfintei Treimi.

Iată-ne în fața unei desăvârșite armonii între Idee și Formă! Genialul Pârvu Mutu a atins desăvârșirea artistică, plină de credință și evlavie. Dacă zugrăvea doar această singură Icoană, putea fi trecut în rândul Sfinților ca și Andrei Rubliov!

8. Zugrav nepereche în Istoria Artei Bisericești

În lucrarea sa picturală, Pârvu Mutu îngemănează priceperea semănată de zugravul cuvios Evghenie de la Câmpulung, măiestria zugravilor din Bucovina, Țării Moldovei lui Ștefan cel Mare, cu arta picturală de influență bizantină, toate acestea trecute prin sufletul lui care ardea de focul sfințeniei.

În centrul artei sale cu tentă românească, Pârvu Mutu a așezat frumusețea vechii iconografii, Euharistia fiind ca un văl transparent de lumină și dumnezeire, așternut peste operele sale atât de multe și valoroase, ca un țesut în culorile curcubeului.

Bucuria inimii lui Pârvu Mutu, de a fi mereu în legătură cu Sfânta Treime se întrevede din legătura directă între Teologia Dogmatică și Estetica Ortodoxiei, știindu-se că frumosul, de origine divină, este unul dintre atributele lui Dumnezeu.

Arta bisericească a lui Pârvu Mutu este un fel de Schimbare la Față Taborică, prin care vremelnicul se salvează în etern!

Fără a-și îngropa talantul, ca mulți meșteri, ducând cu ei în mormânt anumite secrete în artele pe care le-au ilustrat, Pârvu Mutu a împărtășit darurile primite cu prisosință, zugravilor ca: Andrei, Marin, Stan, Nicolae și alții care vor purta măiestria meșterului lor, Pârvu Pârvescu.

9. Pârvu Pârvescu Mutu, isihast al Artei Bisericești

Cei care au darul zugrăviei de icoane și fresce bisericești dobândesc de la Duhul Sfânt, care înnoiește ființa umană, „ochi noi” și „urechi noi”, ajungând să le vadă pe cele sensibile în chip duhovnicesc.[4]

După cum se știe, Pârvu Pârvescu a primit din partea contemporanilor pseudonimul de Mutu, deoarece picta mereu fără să mănânce și fără să vorbească decât cu Dumnezeu și Sfinții pe care îi zugrăvea. El picta cu abstinență și rugăciune. Dacă spunea vreun cuvânt în afară de rugăciune și gusta ceva din neatenție, întrerupea lucrul din ziua respectivă.

Vedem cum rugăciunea lăuntrică trece în lucrarea mâinilor și a întregii ființe a celebrului zugrav care a rămas în Istoria Artei Bisericești, Pârvu Mutu! Mut pentru lume, mut pentru timpul pierdut, mut în fața timpului care fuge întru necontenire. Grăitor în post, în rugăciune către Dumnezeu, în culori și chipuri sfinte, grăitor în timpurile care tot vin. Grăitor inimii noastre!

Cufundarea în sinele său prin credință în Dumnezeu, dar și prin dragostea de foc pentru Sfânta  Treime și toți Sfinții lui Dumnezeu, Zugravul Pârvu Mutu lucra sus între Cer și Pământ, pe schelele din biserici, în singurătate, doar cu Dumnezeu și Sfinții Săi.

În trecut (de ce nu și acum!) era o cerință expresă, ca zugravii să aibă o viață duhovnicească înaltă, fiind îndrumați de către duhovnici. Când majoritatea zugravilor erau monahi, posteau, se rugau și se înfrânau în tot timpul lucrului, cum au fost și Sfinții Andrei Rubliov, Teofan Grecul, meșterul Dionisie, sau cum a fost dreptul, curatul, harnicul și credinciosul Pârvu Mutu, unicul zugrav din secolul XVIII al Țării Românești și unic în lume!

Cărturarul și zugravul Pârvu Mutu știa: „Și cel care, prin harul lui Dumnezeu va începe să picteze după chip și asemănare, acela să picteze, iar căruia nu-i va da Dumnezeu acest dar, acela să înceteze a mai face acea lucrare, pentru ca numele lui Dumnezeu să nu fie hulit din pricina unor astfel de picturi.”[5]

Pe vremuri, în ziua de Paști, după Vecernie, în prezența meșterilor și a calfelor, novicii întru ale zugrăviei, asistau la rugăciune când se invoca Harul Duhului Sfânt să coboare prin Sfântul Apostol Luca asupra viitorilor zugravi care-și începeau lucrarea.

Se rostea și avertismentul că, dacă viitorul pictor se va lăsa atras în cursele mamonei (preț mare pe mp și mâncări alese cu vinuri vechi) iubind câștigul, fiind lacom și fără de evlavie, va avea soarta lui Iuda în gheena cea veșnică.

Pârvu Pârvescu Mutu n-a îndrăznit nici în gând la asemenea trufii și necuviințe. Putem afirma că Pârvu Mutu a pictat cam pe degeaba, în privința finanțelor. El a pictat din dragoste „nebună” pentru Hristos și Sfinții Săi. Așa ne șoptește toată lucrarea lui de o viață, de muncă fără de odihnă și bucurii lumești.

Pârvu Mutu știa că el a devenit un prunc al lui Dumnezeu, și că numele nu-i mai este decât cu „pseudonim” al lui Dumnezeu, care lucrează prin el. De aceea, multe opere de artă rămân anonime și nu mai au gir pământesc. Numele Cuviosului Andrei Rubliov, după cum se știe, ca și al lui Pârvu Mutu, nu apar pe niciuna din icoanele sau frescele pe care le-au realizat.

Pârvu Mutu a lăsat ca prin opera lui să grăiască doar Dumnezeu, înțelegând kenoza hristică. N-a îndrăznit decât în smerenie!

10. Pafnutie Zugravul, sihastrul din Chinovia Robăii Argeșului

Pârvu Mutu a ajuns la mare iscusință artistică. Deja se stabilise în București unde era și dascăl în propria școală de zugravi, înțelegând să înmulțească talanții încredințați de Dumnezeu. Iarna era timpul drămuit pentru dăscălie și pictarea sfintelor icoane.

Iată că și peste el trece aceeași încercare pe care a îndurat-o tatăl său, preotul Ioan Pârvescu, după 39 de ani. Soția sa, Teodora, trecea la cele veșnice. Îndurerat, asemenea tatălui său, care pleca la Mănăstirea Negru Vodă, cu al șaselea prunc din cei 11, și el, la rându-i, își ia mezinul și îmbracă dimpreună cu el haina monahală! Tată și fiu! Viitorii monahi: Pafnutie și Gherasim, pe drumul fără întoarcere în bazarul lumii.

Dar înainte de a face pasul decisiv, și-a îndreptat pașii într-un pelerinaj la Ierusalim, pentru a întreba pe Iisus, dacă are binecuvântarea de a îmbrățișa viața monahală, ca ultimul drum în viața aceasta pământească.

Întors de la Ierusalim, când avea în jurul a 60 de ani, s-a hotărât definitiv pentru viața monahală. La Robaia era stareț Iosif (atestat din anul 1704) și se bucură să primească în sânul obștii pe Pârvu Mutu, care în tinerețe zugrăvise și biserica mănăstirii, unde cu osârdie își împlinea canonul schimei mari, după ce primise numele de Pafnutie!

La vârsta de 78 de ani, în anul 1735, Pafnutie Pârvu de la Robaia, împăcat, după 60 de ani de zugrăvie bisericească, lucrând pe schelele bisericilor, între Cer și pământ, acum, cu „dor de cer” merge întru bucuria Sfintei Treimi și a tuturor Sfinților Săi!

El veghează din Paradisul frumuseților dumnezeiești peste Zugravii Bisericii din România și asupra lucrului mâinilor sale!

Calinic Argeșeanul

[1] Emilia Cioran, Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în Țările Române, 1653-1658, București, 1900, pag. 225.

[2] Primirea de străini (oaspeți), Ospitalitatea

[3] Nicolae Iorga, „Icoanele de la muzeul Sinaii, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XXIV (1931), pag. 61, 62.

[4] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, trad. rom. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag. 179.

[5] Leonid Uspensky, Teologia Icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă, pag. 73.