Orice şcoală cu profesori şi administraţie inteligentă îşi orânduieşte activitatea înăuntrul şi în afară după normele înaintate, în domeniul învăţământului şi al activităţilor extraşcolare.

N-am să uit că şi la Bălţăteşti, colţul de Bucureşti, după imaginaţia colegei mele, Maria Munteanu, care nu văzuse niciun Bucureşti în viaţa ei, se orânduiau, pe lângă un învăţământ sever şi alte activităţi de împodobire şi completare a celui teoretic.

Îmi este vie în minte drumeţia la Târgu-Neamţ, trecând mai întâi în pas pios prin casa părintească a scriitorului diacon Ion Creangă din Humuleşti. Trecând Ozana, vedeam oraşul de sub Cetatea Neamţului care avea cea mai mare clădire, Spitalul înfiinţat de Mănăstirea Neamţ, prin secolul al XIX-lea.

Luându-o spre Cetate, pe stânga drumului, vedeam o căsuţă mititică prin apropierea căreia erau plopii fără soţ, unde locuia Veronica Micle, pe care-i cânta Eminescu în cunoscuta poezie, care a devenit şi romanţă binecunoscută.

Urcând drumul pieptiş, în faţa ochilor apărea Cetatea Neamţului, probabil, fiind numită aşa pentru că la temelia dintru început stătea osteneala Cavalerilor Teutoni, aduşi din Germania, care se numeau de către autohtoni, nemţi.

Impresia era copleşitoare. Era pentru prima dată când vedeam de-aproape o zidire mai mare. Cetatea se surpa mereu. Era neglijată total. Pustiul era ca la el acasă. Noi, elevii, ne-am împrăştiat peste tot. Fiecare aveam de acasă, în trăistuţă, câte ceva de-ale gurii. Bietul Juncu Gheorghe a început să plângă, atunci când din fundul traistei lui curgea lapte. Un năzdrăvan îi lovise sticla cu preţiosul conţinut.

Această excursie de documentare mi-a adus aminte de o altă ieşire a seminariştilor nemţeni la Piatra-Neamţ. Au mers doar cei care aveau cu ce plăti drumeţia. Obiectivul principal era vizitarea unei balene uriaşe, conservată, adusă din alte zări ale lumii. Şi acolo se plătea la intrare.

Nu mai văzusem aşa dihanie lungă, neagră şi dată cu unsori ca să nu se strice. Avea o gură mare şi un gât foarte strâmt de putea intra doar un pui de găină.

Ni se spunea istoricul. Auzeam o înregistrare dinainte făcută. Ne-am bucurat mult. Poate era singura ocazie să vezi aşa monstru marin, plimbat prin ţări ca să-l vadă lumea.

Cum era şi firesc, vestea cu balena s-a împânzit peste tot. Acolo erau ca să vadă uriaşa arătare şi trei călugăriţe de la Mănăstirea Văratic. Veniseră fără aprobarea stareţei Pelaghia Amilcar. Erau tare curioase. Se uitau cu mare atenţie. Le-am văzut impresionate. Una dintre ele şi-a îndreptat degetul ca să pipăie dihania. În clipa în care a pus degetul, s-a declanşat din întâmplare banda înregistrată şi auzim:

- „Această balenă …” şi călugăriţa căzu leşinată. Au luat-o şi au dus-o la spital. Şi de aici mare tărăboi.

A urmat judecarea lor în Consiliul Duhovnicesc al Mănăstirii Văratic, conduse de maica stareţă Pelaghia Amilcar.

- De azi înainte veţi fi dezbrăcate de hainele călugăreşti şi veţi face ascultare la porcii mănăstirii, că tot vă plac dihăniile.

- Vă rog, maică stareţă, iertaţi-ne. Nu vom mai pleca fără binecuvântare.

- Ba mai mult, am să vă spun că nici n-o să vă mântuiţi.

Disperarea lor era mare. Din întâmplare erau vecine cu casa unde stăteam la maica Eufrosina. Când le-am întâlnit, m-au întrebat îngrijorate:

- Frate Constantine, oare nu ne vom mântui pentru că am văzut balena?

- O să vă mântuiţi dacă o veţi mai vedea-o încă o dată. Ce are balena cu mântuirea? Trebuiau să meargă toate maicile, cu stareţa în frunte, ca să vadă dihania lustruită cu cremă.

Le-am stârnit un râs sănătos. Au priceput cum stă povestea cu balena şi mântuirea.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.