Fiind născut, din mila Domnului, între mănăstirile moldave, am văzut, din pruncie, mersul vieţii monahale, atât în chinoviile de monahi, cât şi în cele de monahii.

De multe ori vedeam, cum maica Martiniana de la Văratec, torcea mohairul cel mai fin, iar maica Eufrosina ţesea covoare pentru a-şi găsi modul de trai zilnic, câştigând pâinea prin sudoarea frunţii.

Am fost impresionat. Gândind mai multişor, mă apuca o milă mare, înţelegând şi pe mama, o eroină a ostenelilor zilnice. Şi aşa mă apuca plânsul. Atunci simţeam mai mult stările de  lucru, iar acum le înţeleg mai bine.

Ajungând în marea Eparhie a Râmnicului şi Argeşului, până în anul 1990, când se vor despărţi, devenind autonome, am avut prilejul să văd mănăstirile argeşene, vâlcene şi oltene. Nimic n-am văzut asemănător în imperiul monahal din Ţara Moldovei. Aşezămintele vechi, istorice, cu personal puţin şi neajutorat, se vedea de îndată ce intrai pe poarta mănăstirii.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult au fost chinoviile din judeţul Olt. Mănăstirea Clocociov, ctitoria lui Mihai Viteazul, aşezată sub coasta dealului oraşului Slatina, stătea să cadă definitiv în ruină. Am văzut imaginile înfiorătoare în anumite fotografii, dar am văzut şi realitatea pe teren.

Maica Mihaela Tamaş, din Nicula Gherlei transilvane, a fost trimisă de Dumnezeu, binecuvântată de Episcopul Gherasim şi sigur îndemnată de Sfântul Voievod Mihai Viteazul, care se îngrijora văzând ctitoria nimicită de timp şi indiferenţa oamenilor.

Totul trebuia luat de la început. Personal era puţin, iar muncă peste puteri. Aşa am găsit, începând cu anul 1986, când am fost trimis arhiereu de Patriarhul Iustin, ca să-i fiu ajutor şi reazăm Episcopului Gherasim, aproape întreg patrimoniul dintre Carpaţi şi Dunăre, cât se întindea frumoasa Eparhie a Râmnicului şi Argeşului.

Stareţa cea chibzuită şi peste măsură de serioasă şi cu râvnă nenormată, a pornit la lucrarea mare şi importantă a salvării vetrei monahale.

Cea mai mare binecuvântare de la Dumnezeu a fost şi faptul că a orânduit, ca duhovnic al Mănăstirii Clocociov pe Părintele Visarion Coman, duhovnic de echilibru şi mare înţelepciune patristică.

Cred că este greu să vă vină a crede, aşa cum mi-a venit şi mie, văzând, spre uimire şi admiraţie, cum călugăriţele lucrau cu mâinile lor la absolut toate muncile. Maica Paraschiva tăia colacii din fier beton cu bonfaierul, având ajutor pe maica Veronica. Iulia monahia, viitoarea stareţă, mai cu voinicie, lucra dimpreună cu surorile monahale. Ce să mai spunem de maica Mina şi alte surate care au zidit, tencuit, drişcuit şi văruit întreg aşezământul monahal?

Maica Irina, mai suplă şi curajoasă, căra găleţi cu mortar sus la turle. Călcând în gol, găleţile au luat-o înainte pe schelă, iar Irina, ca un cascador, s-a oprit între turlele apropiate, scăpând doar cu o spaimă straşnică şi câteva zgârieturi.

Am rămas atunci şi acum, când scriu evocând epopeea de la Clocociov, întru trainică  preţuire pentru albinele monahale închinate lui Dumnezeu, care prepară mierea duhovnicească a iubirii de frumos şi sfinţenie.

Din când în când, mai trec prin locurile unde am muncit altădată, văzând minunea lucrărilor, toate răsărind ca ghioceii de primăvară. Pe feţele călugăriţelor citeşti mulţumirea şi bucuria lucrului bine împlinit.

Aşa se poate vedea şi la Brâncoveni, ctitoria lui Matei Basarab şi a Sfântului Constantin Brâncoveanu. Şi acolo s-a săvârşit un miracol. Totul s-a înnoit de la bisericuţa bolniţă, unde am găsit găzduit un măgăruş, de la restaurarea clopotniţei uriaşe care stătea de un sfert de veac şi schelele atârnate ca liliecii în peşteri, până la salvarea bisericii mari şi a chiliilor dărăpănate de timp şi neglijenţa contemporanilor.

Aceeaşi stareţă iscusită de la Clocociov, a luat în grija sa şi Brâncovenii, care s-a salvat cu ajutorul obştii care a răsărit ca din pământ. Tot maica Mihaela Tamaş a fost dusă, după ce a rânduit stareţe la Clocociov şi Brâncoveni, la marea şi urgisita Mănăstire Bistriţa. Şi acolo muncă şi osteneli uriaşe.

Orice om cu puţină delicateţe, poate vedea azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a Sfântului Grigore Decapolitul şi a obştii bistriţene, înfăptuirea unei împărăteşti restituiri, a unui sacru şi bogat patrimoniu naţional.

Nu se pot uita: Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu obştea şi stareţa Emanuela, mănăstirile: Surpatele, Govora, Hurezi, Arnota, azi mare ctitorie a Arhiepiscopului Gherasim, unde se va aşeza pentru odihnă veşnică, Cozia cea tainică, Cornetul, Turnu şi Stânişoara, Argeşul şi Vălenii, Robaia şi Slănicul, Trivalea şi Cotmeana, Glavaciocul şi Aninoasa, Negru Vodă şi Nămăieştiul, Cetăţuia Negru Vodă şi Ciocanul, mănăstirea Sfânta Treime din Ţiţeşti, Tutana şi Sfântul Calinic – Călineşti, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ilie Paltinul şi celelalte toate care se preînnoiesc zi de zi, cu ajutorul Preabunului Dumnezeu, Cel care dă putere lucrătorilor din via Sa.

Nu doar personalul monahal, ci şi preoţii de mir dovedesc o mare bucurie întru a lucra în via cea duhovnicească a Domnului Dumnezeu. De multe ori am văzut palmele însângerate ale preoţilor, din prea multă muncă. Ei au salvat şi salvează patrimoniul bisericesc încredinţat spre păstorire.

Ce voi spune, oare, despre preoţii care zidesc biserici noi, de-a valma cu credincioşii? Dar despre cei care îndură lipsuri? Dar despre cei care îndură ocări?

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.