Pentru că am amintit de Familia Victor Anghelina, care a răspuns prompt la rugămintea de a trimite medicamentele prescrise de dr. Proca de la Spitalul Al. Davila din Bucureşti, pentru boala de rinichi a Patriarhului Justin, mă bucur să scriu doar câteva rânduri despre o minune permanentă!

Prin anul 1983, după câte îmi amintesc, Victor Anghelina, conducătorul motocicliştilor care însoţeau delegaţiile străine, invitate de Nicolae Ceauşescu, a cerut să-l primesc într-o audienţă.

Era un tânăr cu părul aproape alb. Cu sfiiciune îmi spune că soţia lui, Mariana, este bolnavă de rinichi într-o stare extrem de gravă.

- Vă rog, Părinte Stareţ, să-mi aprobaţi concesionarea unui loc de veci, unde doresc să construiesc – urgent – un cavou cu două cripte pentru mine şi soţia mea. Cred că, după sfatul medicului, va muri curând şi nu vreau să mă găsească nenorocirea nepregătit.

- Veţi avea un loc de veci, la preţ minim – cu reducere – avându-se în vedere marea încercare la care sunteţi supus, îi spun cu vădită întristare.

- Vă mulţumesc pentru înţelegere! spune printre lacrimi, Victor Anghelina.

- Soţia nu va muri când spun medicii, şi ei nici  n-au voie să divulge nimic, potrivit jurământului lui Hipocrates. Luaţi locul şi construiţi cavoul care va sta multă vreme gol.

Cazul mi se părea unic. Să fii condamnat să mori de tânăr şi s-o mai ştii şi de la medicii zevzeci este un coşmar şi-o spaimă fără vindecare.

Lucrurile au mers repede, mai ales că era vorba de câteva săptămâni. Din când în când îi încurajam că totul va fi bine. Am văzut, totuşi, cum Mariana Anghelina se luptă cu moartea care se anunţa. Robusteţea şi realismul bietei femei erau din plin folosite. Credinţa era vie în inima ei dar şi a soţului său pe care-l considera un înger trimis de Dumnezeu.

N-am văzut o fiinţă care să creadă în Dumnezeu şi Maica Domnului cu mai mare tărie şi hotărâre!

Ceea ce m-a uluit a fost, când din povestirea lor am aflat, că Victor a luat-o în căsătorie pe Mariana, ştiind de boala care-i măcina viaţa.

În anul 1984, mergând prin Europa, din Germania i-am cumpărat melci speciali pentru dializa pe care o făcea lunea, miercurea şi vinerea. Ne bucuram să-i mai dăm curaj şi câteva luni de viaţă.

Se punea acum problema unui transplant de rinichi care nu se făcea decât în străinătate. Cu mare greutate a reuşit să-şi facă rost de bani. Cel care a sărit în ajutor a fost prietenul meu pe care i l-am recomandat – Ioan Robu – actualul arhiepiscop şi mitropolit catolic din Bucureşti.

Ca ajutorul să fie complet, a primit recomandări la Caritasul catolic din Viena şi alte adrese pe cărţi de vizită. Pilduitoarea compasiune şi ajutorul dezinteresat al arhiepiscopului Ioan Robu m-a impresionat de-a binelea. Eram fericit şi mulţumeam lui Dumnezeu că m-am cunoscut cu el la Sinaia, după care am rămas, cu adevărat, prieteni de inimă.

Pleca, aşadar, familia Anghelina spre Occidentul salvator. La vama de la Nădlac a avut o mare încercare. Securitatea l-a dus la Arad şi i-au desfăcut maşina punând-o pe butuci. Control în cauciucuri, portiere, motor, banchete, tapiţerie, faruri, rezervor. N-a rămas decât un morman de piese dezarticulate.

Spaima ne-a cuprins!

M-am dus la Ioan Robu să vedem ce putem face. Ne temeam că ne va spune că l-am ajutat şi că va găsi cărţile de vizită care-l recomandau la spitalele europene. Mare bucurie am avut că n-a spus nimic. Ştia să se apere cu tărie şi curaj! Chinuirea era pe măsură. Cărţile de vizită a reuşit să le înghită, după cum ne-a spus mai târziu, când era în Germania.

Greutăţile de tot felul aveau să-şi arate colţii. Lipsa de mâncare, de adăpost, de medicamentele necesare şi dializa săptămânală, de siguranţa zilei de mâine aveau să zdruncine dorinţa de a-şi salva soţia. Era un caz care cerea asistenţă specială, de lungă durată. Ajutorul dat a ţinut o vreme, dar nimeni nu se aştepta că va fi o asistenţă medicală atât de costisitoare.

Au ajuns o vreme că nu mai aveau ce mânca. Din mărturiile personale am aflat lucruri grave.

- N-aveam ce mânca de mai multe zile, zicea Victor Anghelina. Într-o zi, tot rugându-mă Sfântului Calinic ca să mă scape de foame, s-a săvârşit o minune. Începea să i se umezească privirea.

- Ce minune s-a săvârşit, Victore? îl întreb pentru a trece peste suspinele sufletului său plin de durere.

- Mergeam pe drum şi dintr-o dată, văd pe deasupra zburând o pasăre mare care a căzut chiar în faţa maşinii, la vreo sută de metri. Am oprit. Era un fazan împuşcat de un vânător. Ni l-a trimis Dumnezeu chiar în traistă, vorba românului. Am avut aproape o săptămână din ce să ne hrănim. I-am mulţumit lui Dumnezeu!

- A fost o adevărată minune! îi spun lui Victor Anghelina, care deja plângea plin de emoţie şi recunoştinţă.

Până la urmă s-au stabilit la Viena. Ioan Robu priveghea în continuare asistenţa medicală. După o vreme s-a putut programa la un transplant de rinichi, înscriindu-se pe o listă lungă cât ziua târgului. Aştepta cu înfrigurare să le vină rândul şi să scape de nenorocire.

I s-a făcut transplantul de rinichi, de două ori, pentru că la prima operaţie organismul a respins rinichiul. Trăieşte şi astăzi. Cavoul este şi acum gol de aproape 30 de ani! Medicii au sorocit greşit. Mariana şi Victor Anghelina sunt eroi ai existenţei terestre.

De aceea au fost foarte bucuroşi să ne trimită medicamentele pentru Patriarhul Justin Moisescu, ştiind ce înseamnă să nu-ţi funcţioneze rinichii!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.