Lucrările de la Biserica din Cufoaia aveau să-mi dea mai mult de furcă. Latiş Gheorghe, în casa căruia am găzduit o vreme şi mai îngrijeam de mama lui soacră, fiind tare bătrână şi neputincioasă, era un om de mare scandal şi făcea pe şeful, fiind prim-corator, cum se spune în Maramureş, sau prim epitrop.

Consiliul Parohial era aşa cum era, doar Bel Ioan, casierul fiind de neînvins prin cumsecădenia şi blândeţea lui, de toţi cunoscute şi lăudate.

Deşi un sat micuţ, avea creştini cu inimă de aur şi hotărâţi pe lucru. Erau foşti greco-catolici şi au văzut pe Episcopul Iuliu Hosu, în carne şi oase. El a vizitat toate familiile, trecându-le pragul şi lăsându-le, pe lângă binecuvântare şi fotografia cu chipul lui. În toate casele, poza era pusă lângă icoană.

Când era vorba de venirea la biserică, la ora zece punct, erau prezenţi toţi credincioşii şi nimeni nu se mai fâţâia pe uşă – du-te vino – deranjând slujba şi pe credincioşi.

Într-o dimineaţă de duminică, magazinul mixt era deschis şi vânzătorul lucra de zor. Intru şi eu să văd câtă lume cumpără duminica.

- Să închizi magazinul atât timp cât este slujbă la biserică, îi spun vânzătorului. După masă, dacă este cazul, poţi să-l deschizi. N-a fost nevoie să spun de două ori. Când intram în biserică, de sus, din cafas aud:

-Sunt aici, Domnule Părinte! Am închis magazinul. N-aveţi nicio grijă. Vânzătorul era croit, totuşi, din stofă fină.

Înainte de începerea lucrărilor la biserică, s-au fixat sumele ce vor trebui strânse de la familiile satului. Casier a fost desemnat Bel Ioan, ireproşabil om şi creştin de rădăcină. El ţinea toată evidenţa într-un registru şi dădea seama lunar despre mersul lucrării financiare.

Biserica prea mare pentru cerinţele religioase ale creştinilor trebuia acoperită, restaurată pe dinafară şi pictura pe dinăuntru, iar zidurile de sprijin trebuiau refăcute din dărăpănarea lor. Toate aceste lucrări s-au făcut între anii 1968-1971, trei ani de muncă şi scandal cu autorităţile, pentru că nu dădea nimeni un act de autorizare nici să-l tai felii. Aşa a trebuit să înfruntăm opoziţii din casă şi din afară.

Într-o zi, scârbit peste măsură, mergeam de la Cufoaia spre Borcut pe câmpul neted – aerodromul local – cu gândurile mele rebele, făcându-mi speranţe. Mergând cu capul aplecat, am văzut o uşoară umbră trecând pe lângă mine. După câţiva paşi mă uit înapoi. Era casierul Bel Ioan, care mergea acasă, spre Cufoaia.

-Vai, casiere! Dar cum treci fără să mă vezi? îi spun cu jumătate de cuvânt împănat cu reproş.

-Nu te-am văzut, Domnule Părinte. Iartă-mă! Mă rugam lui Dumnezeu să-mi mai scoată în cale un ajutor, ca să biruim cu biserica. N-am mai întâlnit pe nimeni până azi, ca acel om, care este sfânt, de bună seamă.

Într-o zi, prim-coratorul Latiş Gheorghe, s-a dus în biserică şi s-a urcat pe schelă să vadă cum merge pictura şi dacă se face cum a zis.

-Unde-i Cina cea de Taină, de pe tavanul din Altar? Dar Sfântul Anton de Padova, unde-i? Cine-i mai mare aici? Eu plătesc, eu comand. Pictorul Artemie, călugăr cam dintr-o bucată, îi strigă, repezindu-se cu o pensulă spre ochii lui:

-Dă-te jos, huliganule, că-ţi rup picioarele! De azi înainte să nu mai calci prin biserică. Deja scandalul era în toi. Pictorul s-a baricadat în biserică pentru a putea lucra. L-am asigurat că facem Cina cea de Taină pe cupola Altarului, în locul Maicii Domnului, că se va picta Sfântul Anton de Padova cu Pruncul Iisus în braţe, în vreo zece locuri, pe care ni le-a arătat el.

S-a terminat pictura. S-a dat jos schela. Vizita consilierilor s-a anunţat mai furtunoasă, mai ales că se băuse bine la palincă pentru a se vedea culorile mai desluşit.

-Unde-i Cina cea de Taină, Domnule Părinte? strigă cu glas înalt prim-coratorul, Latiş Gheorghe.

-Uite-o colea sus, n-o vezi? i-o arătă pictorul Artemie.

-Da, bine, o văd. Dar unde-i Sfântul Anton cu Pruncul Iisus? se ţine de hărţag năbădăiosul prim-corator.

-Vino să ţi-l arăt, sus în cafas, luându-l de mână, Artemie ca semn de îmbunare. Mergând în cafasul mare cât o biserică mai mică, se apropie de Sfântul Antonie cel Mare.

-Uite, aici este Sfântul Anton de Padova, îl arată, cu zâmbet Artemie pictorul.

-Păi, nu-i Anton de Padova. El nu avea barbă, uitându-se mirat, Latiş Gheorghe, pe perete, la Sfântul cu barba până la brâu.

-Domnule prim-corator, dumneata să ştii una şi bună: că Sfântul Anton de Padova a îmbătrânit şi de atunci i-a crescut şi barba, iar Iisus din braţe, nu mai este prunc, a crescut şi el mare. Iată, acesta este Sfântul Antonie cel Mare.

-No, no, no, nu mă păcăliţi voi pe mine. Dar poate că aveţi dreptate. Iisus a crescut mare. Aşa este. Este mare acum.

Uşor-uşor, legănându-se a coborât. A ieşit din biserică mormăind. De atunci nu s-a mai legat nimeni de pictură. Era ceva nou în Ţara Lăpuşului. Pictura ortodoxă era o noutate pe lângă statuetele din gips vopsit.

Biserica s-a sfinţit în 1971, în plin iulie. Teofil Episcopul nu a venit seara să-l găzduim la parohie.

-Te scutim, te scutim, te scutim, de găzduire! Eşti sărac şi n-ai de niciunele. Ajunge c-ai muncit. Lumea a venit în număr mare. Slujba s-a făcut afară. Pe masă, sus urcat, Episcopul biblicist a ţinut un răsunător cuvânt pe-nţelesul tuturor. De faţă a fost şi Justinian Chira, arhimandritul şi stareţul rohian.

Ca şi la Borcut, evlaviosul Episcop a lăudat pe credincioşii harnici şi evlavioşi din Cufoaia. A zis vreo câteva vorbe, aşa mai sălcii şi despre preotul lor muncitor, care a tras ca boul în jug.

În sinea mea, credeam, fără să mărturisesc nimănui, că de data aceasta, îmi va acorda o cruce crescută. Probabil că trebuia să merg tot la Oradea, la Episcopul Valerian Zaharia, ca să mă hiritisească oficial, pentru munca de ocnă, ani în şir în Episcopia Clujului.

Eram încă o dată lovit în fiinţa mea de naiv şi credul în oamenii vremii, că îţi vor recunoaşte vreun merit pentru munca depusă în ogorul Domnului. Aşa gândeam atunci!

Era cineva mai sus, care vede mai bine şi nu uită pe grădinarii Săi!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.