Nicicând nu vom putea îndeajuns să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile Sale semănate în cer și pe pământ.
Domnul Dumnezeu, ca să ia legătura cu noi, după Atotștiința Lui, întrebuințează anumite mijloace posibile față de fiecare dintre noi, adică, ne ia cu frumușelul ca pe cei mai dragi prunci, că sunt acum cu miliardele și câți nu vor mai fi în acest Univers, imposibil de cuprins cu mintea, cu imaginația sau cu toate observatoarele astronomice.
Pe unii dintre noi, ne încearcă un rău chinuitor, de care suferim toți, întru adâncul conștiinței noastre, mai cu seamă din pricina dibuirilor, a incertitudinii și mai ales neștiința noastră privitoare la Părintele Cel Veșnic Care ne-a creat și la Cuvântul Întrupat, Care ne-a mântuit printr-un prisos de nesfârșită iubire.
S-au auzit mereu, în istoria lumii, oftaturi din rărunchi, spun cărțile vechi. Mari greutăți, mari lipsuri, mari dureri, mari deznădejdi, și toate la un loc au scos vaiuri din inimi.
Omul Rugăciunii! Este neatins de Chinurile Îndoielii!
A crede că, Domnul Dumnezeu, îl lasă rece și nu-i înduioșată inima la rugăciunile pe care i le adresăm, înseamnă a ofensa dumnezeiasca Sa bunătate!
Complicată este ființa omenească! Se uimeau înțelepții lumii de farmecul alcătuirii omului, această capodoperă, cuprinsă și în rostirea lui Sofocle, în opera sa arhiștiută, Antigona: „În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s”!
Desigur, nu sunt nici primul și nici ultimul, care am vorbit mereu „Despre Rugăciune”, și s-au scris în Istoria duhovnicească a lumii, zeci, sute, mii și alte zeci de mii de tratate și tomuri „Despre Rugăciune”, adică, ce este aceasta, cine trebuie să se roage, cui să se adreseze rugătorii și tehnicile folosite ca o rugăciune să fie bine auzită și împlinită de Domnul Dumnezeu!
Una dintre minunile săvârșite de Dumnezeu pe pământul Țării Românești a fost și împodobirea Bisericii străbune cu Patriarhul Nifon al Constantinopolului, timp de câțiva ani, la începutul secolului al XVI-lea.
Când ar trebui să facem rugăciuni? Când eram elev la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț, în anumite drumeții, am căutat să nu-mi rămână nimic de neștiut. O foame de a ști, nu de a cotrobăi prin poduri, pivnițe și alte șandramale, după cărți și alte noutăți.
Când auzim repetându-se îndemnul, din experiența de veacuri a trăitorilor, în, și din rugăciuni, hrănindu-se și trăind: „Rugați-vă! Totdeauna să vă rugați cu stăruință”, este firesc să ne gândim, că rugăciunea pentru suflet este ca respirația pentru trup.
Viața noastră, în frumusețea acestei lumi văzute este o legendă? Poate fi! Este o Taină, mai presus de toate? Poate fi, mai ales aceasta, o Taină a Tainelor dumnezeiești!
Când auzim sfatul, îndemnul și de ce nu, porunca marelui Apostol Pavel, de a ne ruga neîncetat, ne apucă un fel de îngrijorare. Cum adică să ne rugăm neîncetat?
Cred nestrămutat, că cea mai critică situație din viața omului, critică? nu!, nenorocită de la un capăt la altul este atunci când noi rămânem singuri. Singuri în fața noastră înșine, în fața altor semeni ai noștri, oricare ar fi ei, de la rudenii până la prietenii cei mai apropiați, declarați și acceptați, este starea de înstrăinare, cea mai înspăimântătoare din câte pot fi pe pământ.
De câte ori am citit în Sfânta Scriptură, în epistola Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, la capitolul 5, versetul 17, am văzut îndemnul apostolic de a ne „ruga neîncetat”! Fără nicio întârziere, gândul se îndreaptă în văzduhuri pentru a găsi răspunsul exact, și mai ales cum poți reuși performanța de a te ruga neîncetat, adică mereu, continuu și totdeauna.
Pagina 64 din 92