Când ar trebui să facem rugăciuni? Când eram elev la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț, în anumite drumeții, am căutat să nu-mi rămână nimic de neștiut. O foame de a ști, nu de a cotrobăi prin poduri, pivnițe și alte șandramale, după cărți și alte noutăți.

Intrând prin biserici și paraclise, privirea mi-a fost atrasă de un înscris pe speteaza strănii din stânga din naos. M-am apropiat și am citit literele în alb pe placa de lemn a strănii: „În vreme de primejdii, am învățat să mă rog”, cu însemnarea sub text „Regina Maria”, înscris ce se află și azi neatins!

Era prima mea întâlnire cu Regina cea Mare a tuturor Românilor! Mai târziu voi avea să aflu lucruri strașnice despre această Regină genială și sfântă, în lucrarea ei de salvare a Neamului Românesc. A știut să îndemne, să încurajeze, să se roage lui Dumnezeu pentru tot pe atâta de genial popor al românilor.

După ce am citit despre credința și rugăciunea Reginei, Mama Răniților, am prins un mare curaj. Și nu am mai uitat-o până azi.

Ar veni întrebarea, după toate acestea, din partea unora:

- Dar, la urma urmei, pentru ce trebuie să te rogi? Așa se întrebau și francezii prin anul 1912 și câți nu se mai întreabă și astăzi?

O seamă de oameni mai grăiesc, pe ici-colea, că rugăciunea este o faptă învechită, o lucrare hulită de rațiune și desconsiderată de știință, considerându-se o pierdere de vreme.

Ca să ne justificăm și noi, uneori, o lipsă de grijă în a ține legătura cu Domnul Dumnezeu – prin rugăciune - începem să gândim singuri sau cu glas rostim anumite scuze, chiar pentru Dumnezeu, că este obosit să tot asculte și „nimicurile noastre de fiecare zi”.

Ba, că suntem cât o „sărmană furnică omenească”, ba, un fel de praf pierdut în Cosmos, și mai mult, chiar că Dumnezeu, în Ființa lui atotputernică, nu mai ascultă glasul nostru cel slab și inima noastră bântuită de atâtea spaime.

Biata inimă! Am spus mai înainte vreme, că inima noastră este ceasul de la mâna lui Dumnezeu! Ca să vezi! Toate inimile de pe mapamond, spre opt miliarde adunate toate la un loc, nu cred că vor fi cât munții Himalaya. O inimă uriașă, purtată, legată cu brățara iubirii la mâna lui Dumnezeu! El se uită în fiecare secundă în inima noastră! Inima întregii omeniri este una acum.

Din inima cea uriașă a omenirii, noi ne urcăm la Dumnezeu, pe scara rugăciunii, împletită din firele de aur ale Credinței, Nădejdii și Dragostei.

Să avea încredințarea că rugăciunea din inima noastră, a fiecăruia, găsește drumul spre inima lui Dumnezeu, și așa cum este inima, lucrează cu mare putere, de a intra în ritmul dumnezeiesc, și că noi omenirea avem aceeași inimă ca a lui Dumnezeu!

Așadar, să-L rugăm pe Domnul Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Doamne Dumnezeule, și înnoiește cele dinlăuntrul meu!”

Iată pentru ce trebuie rugăciune multă și bună!

Calinic Argeșeanul