Pierre Loti, celebrul scriitor francez, avea să se bucure de prețuirea Reginei Elisabeta.

Atunci când s-au întâlnit, Regina i-a făcut o impresie de neuitat pe care a zugrăvit-o astfel: „Regina este înaltă și bine făcută. Ochii îi sunt albaștri și puțin nesiguri; caută îndeaproape privirile celorlalți spre a le ghici mai repede gândurile. Când știi cât de mult au plâns acești ochi, azuriul lor intens și strălucirea lor emoționează asemeni unui gând eroic. Sprâncenele fin arcuite au o extraordinară mobilitate; gura armonioasă este obișnuită să zâmbească, lăsând să se zărească o dantură foarte albă și frumoasă, părul castaniu bogat, adesea se dovedește a fi mai puțin disciplinat; mâinile sunt foarte frumoase, iar pasul, nerăbdător, este frumos cambrat; întreaga-i ființă era mai degrabă drăguță decât frumoasă și chiar mai mult grațioasă decât drăguță. Sub această strălucire de inteligență, de bunătate, de sinceritate, cu care își întâmpină musafirii spre a-i face să se simtă mai bine și a-i îndemna să vorbească mai repede, există umbra unei modestii profunde, o mirare ingenuă, atunci când răspunde apelativului de Maiestate, o uitare parcă a rangului, ceea ce scoate în evidență și mai tare sclipirea, ce știe să și-o stăpânească, învăluindu-i pe cei pe care-i întâmpină.”

Gândindu-ne la Pronie (purtarea de grijă a lui Dumnezeu) și citind din cuvântul lui Dumnezeu că: „La voi însă și perii capului, toți sunt numărați” (Matei 10, 20), putem să spunem că și Principesa Elisabeta de Wied, care s-a născut la 29 decembrie 1843 în castelul părintesc de la Neuwied, lângă Rin, a fost din voia lui Dumnezeu.

Pseudonimul sub care avea să fie cunoscută – Carmen Sylva – ceea ce în traducere înseamnă Carmen – poezie, cântec iar Silva – pădure, avea să fie expresia sentimentelor sale poetice de dragoste față de fascinantul univers al prunciei.

În anul 1869 se va căsători cu Domnitorul Carol I din dinastia de Hohenzollern (hoch – înalt, vârf și zollern – colină, înaltă colină), respectând Constituția României care prevedea că prințul putea să se căsătorească doar cu o fată de înaltă viță nobilă străină. La numai un an, 1870, avea să nască singurul lor prunc, pe nume Maria, care după patru ani s-a stins din viață din cauza unei răceli, după care a făcut febră tifoidă.

Această pierdere avea să lase un mare gol în inima lor: Rege și Regină! Carmen Sylva avea să-și mai potolească durerile inimi prin poezii ca: Mama și Adesea mă uit la ușă!

Câțiva ani mai târziu, gândul și inima îndurerată ale Reginei Elisabeta aveau să se așterne întru culori și slove de aur, lăsându-ne o Evanghelie unică pictată pe pergament, drept mărturie a iubirii pe care a purtat-o lui Dumnezeu și fiicei sale.

Sub pseudonimul său literar  de Carmen Sylva, începând mai ales cu anul 1880, Regina Elisabeta va publica la Leipzig primele volume de versuri, dintr-o lungă serie care va însuma peste 50 de ediții, atât în țară cât și în străinătate. În scriitura sa a cuprins pe români cu predilecție descriindu-le virtuțile vitejești și comorile de suflet, precum și descrieri geografice, etnografice sau schițe istorice pe înțelesul tuturor.

Această lucrare a Reginei Elisabeta l-a făcut pe T. Maiorescu să recunoască marele rol pe care l-a avut, în vremea aceea, de a face cunoscută literatura română în Occident, prin traducerile numeroase, publicate unele în ediții de lux. Acum avea să afle Europa despre excepționalul port popular românesc (Regina se îmbrăca mereu în costum național!), despre întărirea sentimentului românesc de comuniune și omenie proverbială, precum și o stăruință în dezvoltarea industriei mici, casnice și mai ales epopeea organizării ajutorării sanitare în timpul luptelor care ne-au adus independența din 1877.

Și dacă se cercetează bine viața Reginei Elisabeta se va vedea limpede că nu s-a amestecat în politica Regatului României, rezervându-și toate activitățile sociale-obștești și artistice-cărturărești. Iată ce consemnează Robert Scheffer, distins intelectual francez, poliglot, secretarul personal al Reginei: „Cu Majestatea Sa trebuie să vorbești despre pictură, arte frumoase, istorie sau geografie, nu și despre politică.”

Rolul imens al Reginei Elisabeta s-a manifestat astfel pentru Regatul României:

- A popularizat literatura română în Occident;

- A dezvoltat mica industrie casnică românească;

- Organizarea asistenței sociale în România;

- A înființat, până în 1906, un număr de 14 societăți filantropice și naționale precum: Instituțiunea surorilor de caritate în 1879;

- Societatea Regina Elisabeta, 1881, ce patrona un azil de bătrâni săraci;

- Policlinica „Regina Elisabeta” în 1896;

- Institutul Evanghelic al Diaconeselor în 1903;

- Azilul de orbi Vatra Luminoasă;

- Atelierele de broderie (mai ales religioasă) conduse direct de Regină prin celebra brodeză, Ana Roth, o evreică încreștinată.

Arta broderiei era la mare cinstire. Biserica Ortodoxă Română are un valoros patrimoniu și în privința aceasta. Am văzut epitafe de dimensiuni uriașe la care s-a lucrat câte zece ani numai la un exemplar. Oricine poate să vadă aceste bijuterii ale evlaviei ortodoxe și de o excepțională execuție artistică la Palatul Patriarhal, Mănăstirea Sinaia, Mănăstirea Argeșului și la alte mănăstiri, ce cu drag erau vizitate de celebra Regină și unde făcea daruri împărătești, ca și Regele Carol, de altfel.

Ceea ce a fost cu adevărat remarcabil și este necesar să se știe bine, este faptul că Regina Elisabeta nu numai că organiza și patrona toată lucrarea vastă la care s-a înjugat cu forțe proprii, ieșite din comun, ci chiar personal participa la toate activitățile. Era o adevărată operă și manoperă!

Iar ca să fie și pentru noi un exemplu de urmat, vom sublinia că Regina Elisabeta era nu numai o adevărată artistă, în adevăratul înțeles al cuvântului, ci mai mult, în această artă, învăluia cu o măiestrie ieșită din comun, adică o artă a artelor: formarea talentelor pentru viitor.

Așadar, dimensiunea pedagogică a ilustrei Regine întrecea orice rânduială de zi cu zi! A fost o adevărată formatoare de generații!

Dacă putem vorbi de harisma poetică, atunci nimeni nu ne poate opri să ne bucurăm că Regina Românilor dintre cele două secole care au încheiat mileniul doi, a fost și o scriitoare de talent și în ale dramaturgiei, pictoriță iscusită, miniaturistă de talent, artistă în arta broderiei, muziciană, precum și autoare de aforisme și jurnalistă în ale călătoriilor prin țară și străinătățuri.

Regina Elisabeta fermeca și prin arta de a cânta la pian. Compozitorii preferați erau Beethoven, Schumann, Bach și Mozart. Cânta acompaniată de violoniști celebri precum George Enescu, iar la recitalurile anuale de la palat erau invitați pianiști celebri și din străinătate.

Cine nu știe că George Enescu era mereu la Palatele din București și Sinaia, la Peleș unde-și avea propria cameră. După cum mărturisește Al. Tzigara-Samurcaș, Regina îl numea „drag copil al sufletului meu”, pe care l-a descoperit și l-a trimis la studii, mai întâi la Viena și apoi la Paris, urmărindu-i cu multă dragoste drumul artistic.

Este potrivit să amintim că a avut în grijă și pe V. Alecsandri, N. Grigorescu iar pe Mihai Eminescu îl agrea doar într-o măsură oarecare, mai ales după un incident produs la Palatul Cotroceni, unde îl invitase Regina. Când i-a dat o poezie proprie să o citească Eminescu, i-a cerut să-i spună părerea, iar marele poet ar fi răspuns: „Maiestate, în forma aceasta ar fi bine să nu fie publicată”, Regina, plină de o oarecare indignare i-ar fi zis: „Uiți că vorbești cu Regina României!” Poetul Mihai Eminescu, cu degajare olimpiană, i-a răspuns: „Da, dar nu cu regina poeziei.” De data aceasta, Eminescu se considera Maiestate a poeziei românești!

Îmi aduc aminte că atunci când se construia Castelul Peleș, familia regală a găzduit la Mănăstirea Sinaia. Când am fost stareț acolo am văzut spațiul unde se găzduiau, amenajat special (clădirea acum e muzeu), iar într-o încăpere se vede și astăzi marea pricepere artistică a Reginei cu care făcea portretele în cărbune. Un perete întreg cuprinde personaje din vremea regală.

În curtea mănăstirii din secolul XIX (pentru că este și una mai veche, din secolul XVIII) se află și chilia unde locuia poetul V. Alecsandri.

Tot la Sinaia am auzit, pentru prima oară, de la cei mai bătrâni, transmise prin viu grai, conflictul ivit între Rege și Regină din pricina protejării ascunse a viitorului mariaj dintre Principele Ferdinand și Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a Reginei, poetă și fire romantică, precum spun contemporanii de atunci în înscrisurile lor.

Așa a trebuit ca Regina Elisabeta să fie exilată la Veneția, Elena Văcărescu la Paris, iar Ferdinand în Germania. Doar în 1892, după 3 ani de la repudiere, a fost chemată o dată cu mariajul lui Ferdinand cu Principesa Maria. Așa a înțeles severul Rege Carol I să ierte oarecum îndrăzneala Reginei de a face prea mult romantism! A fost singurul exces!

Cu toate acestea, Regina Elisabeta i-a purtat Regelui Carol cea mai mare iubire.

După moartea lui, în septembrie 1914, după o domnie glorioasă de 48 de ani, avea să se odihnească în Catedrala Episcopală de la Curtea de Argeș. Tot atunci, Regina Elisabeta s-a mutat în Palatul Episcopal de la Argeș, unde doi ani, în fiecare zi, îmbrăcată în doliu (ca o veritabilă călugăriță ortodoxă) mergea de două ori pe zi la mormântul lui Carol I.

Cu totul impresionant este ultimul Testament al Reginei Elisabeta. A dorit ca Noul Testament, editat în 1859 să fie pus pe mormântul lui Carol. Iată textul: „Evanghelia dăruită de IPS Sa Mitropolitul Calinic Miclescu, ca nașul iubitei mele fiice Maria născută la Cotroceni 28 august/8 septembrie 1870, după bătălia de la Sedan, dusă în lumea cea veșnică 17 martie/8 aprilie 1874. Doresc să rămâie această carte de veci pe mormântul iubitului meu soț, Carol I.

Elisaveta. Curtea de Argeș 20 iunie/3 iulie 1915, în timpul războiului întregii omeniri.”

Regina Elisabeta, îndepărtată definitiv din viața publică, în atelierul ei din Palatul Episcopal își continua lucrarea de artă. De dorul Regelui Carol I, de ingratitudinea celor de aproape, în singurătate și tristețe, a murit la 18 februarie 1916, fiind doborâtă de gripă și congestie pulmonară.

Când am găsit în podul Palatului Episcopal tabloul în creion al Reginei Elisabeta, adormită în Domnul, arătându-ne ultima față regală, am avut bucuria a zice în inima mea că se odihnește mama de aur a României!

Regina celebră a României, Elisabeta sau Carmen Sylva, a fost înmormântată într-o zi de 18  a lunii februarie, zi plină de ger, fără alai regesc, fără lacrimi, fără regrete.

Așa a fost de la Dumnezeu, ca România Ortodoxă să aibă în sânul ei un Rege catolic și o Regină protestantă, un fel de model european ecumenic!

S-au depănat pe roata istoriei 104 de ani rotunzi de când Regina Elisabeta a românilor se bucură în frumusețea lumii nevăzute!

Calinic Argeșeanul