În canonul Noului Testament se află cuprinse şi şapte epistole soborniceşti, pe lângă cele trei pastorale, adresate episcopilor Timotei şi Tit, ucenici ai lui Pavel.

Cele şapte epistole soborniceşti sunt: una a Sfântului Iacob, două ale Sfântului Apostol Petru, trei ale Sfântului Ioan şi una a Sfântului Iuda. Aceste epistole se numesc soborniceşti pentru că, spre deosebire de cele pauline care se adresau anumitor persoane şi comunităţi locale, acestea se adresează unor cercuri mult mai largi, având caracterul unor scrisori enciclice. Aşezarea în canonul Noului Testament s-a făcut după „dipticele” din Galateni 2, 9, unde apostolii sunt menţionaţi ca „stâlpi ai Bisericii”: Iacob, Petru şi Ioan. Nimic nu era la voia întâmplării.

Sfântul Iacob, autorul epistolei, era numit „fratele Domnului”[1] altul decât Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, fiii lui Zevedeu, şi decât Iacob al lui Alfeu. El era numit şi „Iacob cel Mic”[2] fiind fiul lui Cleopa şi al Mariei.[3] De la istoricul iudeo-creştin Hegesip (+ 180), episcop al Ierusalimului, avem dovada tradiţiei, conform căreia, Cleopa era fratele dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria. Mai târziu, celebrul istoric Eusebiu de Cezareea preia ştirea lui Hegesip în „Istoria bisericească”.

Astfel se explică faptul că Maria lui Cleopa era cumnata Maicii Domnului, ceea ce a dus la denumirea de „frate” (adică vărul) Domnului Iisus Hristos, dată lui Iacob. Ştim că Iisus după Înviere i s-a arătat lui Iacob[4], iar Eusebiu de Cezareea relatează că Iacob a fost singurul apostol care a îndeplinit şi misiunea de episcop. El este vizitat de Pavel de două ori: prima dată după convertire, iar mai apoi, când vine pentru ultima oară în Ierusalim şi când îl numeşte „stâlp al Bisericii.”[5]

Istoricul Iosif Flaviu relatează că în anul 62 d. Hr. a fost condamnat la moarte de către arhiereul iudeu Annanas, prin lapidare. După lovirea cu pietre, însă, n-a murit. Atunci, unul dintre executori i-a spart capul, lovindu-l cu un ciomag. Epistola a fost scrisă în perioada anilor 57-62. Tema acesteia este înţelepciunea biblică şi evanghelică, faptele bune fiind o condiţie a mântuirii veşnice.

Iată şi temeiul Sfintei Taine a Maslului: „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage! Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi! Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii, şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va ridica; şi de va fi făcut păcate, i se vor ierta!”[6]

Să îndrăznim la Taina Sfântului Maslu!

Nu este ultima unctio (ultima ungere), ca la fraţii noştri romano-catolici.

Calinic Argeșeanul

[1] Galateni 1, 19

[2] Marcu 15, 40

[3] Ioan 19, 25

[4] I Corinteni 15, 7

[5] Galateni 2, 9

[6] Iacob 5, 13-15