Şi această „carte” a Bibliei are tot un capitol aşa cum are şi Istoria Susanei.

Se spune că în Babilon era un idol cinstit de locuitorii cetăţii. Despre acest idol, popii idoleşti spuneau că mănâncă douăsprezece măsuri de făină, patruzeci de oi şi şase vedre de vin. Cam multă jertfă pentru un pântece de idol, oricât ar fi fost de mare.

Regele avea mare evlavie la idol. Daniel, sfetnicul regelui Cirus al Persiei, se închina „Dumnezeului Celui Viu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi are stăpânire peste fiecare trup.”¹ Regele i-a zis: „Cum de ţi se pare ţie că Bel nu e un dumnezeu viu? Nu vezi cât de mult mănâncă şi bea în fiecare zi?” Atunci Daniel a zâmbit şi a zis: „O, rege, nu te amăgi, că acesta e făcut pe dinlăuntru din lut şi pe dinafară din aramă, şi niciodată nu mănâncă şi nu bea nimic!”²

Regele s-a mâniat foarte că Daniel a blasfemiat pe Bel, poruncindu-le preoţilor, şaptezeci la număr, să-i spună, cine este cel ce înghite făina, cele 40 de oi şi 6 vedre de vin. Daniel a sfătuit pe rege să pecetluiască locul unde era idolul, numit capişte, după ce în prealabil s-au pus bucatele la picioarele lui Bel şi au presărat cenuşă de jur împrejur. A doua zi au deschis capiştea sigilată şi când s-au apropiat de idol au văzut că bucatele dispăruseră. Regele era fericit că le-a mâncat Bel. Zâmbind, Daniel i-a arătat regelui urmele pe cenuşa presărată pe jos. Aşa au aflat o intrare tainică pe sub masă, pe unde popii idoleşti, femeile şi copiii, intrau şi mâncau jertfele puse la picioarele idolului Bel.

Văzând regele înşelăciunea, a ucis pe popii idoleşti, femeile şi copiii lor, iar pe Bel l-a dat în puterea lui Daniel, care l-a sfărâmat pe el, şi capiştea lui.

La finele scrisorii, Daniel exclamă din adâncul inimii: „O, Dumnezeule! Ţi-ai adus aminte de mine şi nu i-ai părăsit pe cei ce Te caută şi Te iubesc!”³

Să încercăm cât mai des bucuria Proorocului Daniel!

Calinic Argeșeanul