Ca-n iureș nemaiîntâlnit – semn că ne-a priit prima ședință a Sinodului în libertate – cu Vlădica Gherasim ne-am sfătuit ca să avem o întâlnire cu toate protoieriile din cuprinsul Eparhiei Râmnicului și Argeșului, mai puțin Câmpulung Muscel, care-și alesese protoiereu pe 8 ianuarie 1990 și ceruse trecerea la Arhiepiscopia Bucureștilor.

De la fiecare protoierie s-au chemat câte 10 preoți, în frunte cu protoiereul, un fel de Grup de Reflecție, imediat după modelul celui de la București din 9 ianuarie 1990. Astfel, la Vâlcea, s-au întâlnit peste o sută de preoți, veniți cu gând, când mai ascuns, când mai pe față, de a da jos pe Episcopul Gherasim, lucru ce mi s-a adus la cunoștință de preotul Ioan Bănuță de la Ghimpeteni, județul Olt.

Între timp, prin curtea Episcopiei și prin orașul Râmnic, pe străzi și bulevarde, mii de fluturași erau răspândiți de mâini care binecuvântau prin biserici și alți angajați.

Lumea vâlceană culegea de pe jos și citea fluturașii care conțineau batjocură și hulă la adresa bătrânului Episcop Gherasim, care n-a supărat pe nimeni, niciodată. Cel puțin din câte știu eu, în afară de mine.

Când am ajuns la Episcopie, am stat puțin la sfat cu dânsul. Era foarte necăjit și tulburat peste măsură. Nu dormise toată noaptea, iar ochii îi erau înroșiți de nesomn și obidă.

– Nu merg la nicio conferință revoluționară. Mergi Preasfinția Ta. Așa! Așa! Așa! Iar eu stau aici. Vii și-mi spui cum a fost.

– Nu merg singur. Mergem împreună și nu ziceți nimic. Vorbesc doar eu, dacă este cazul. Stați și ascultați.

– Eu nu merg, că mă doare capul. Sunt tulburat. Eu n-am făcut rău la nimeni. Eu nu mai pot.

– Să luăm o cafea și cu o țâră coniac, așa cum face Patriarhul Teoctist. După aceea, mai vedem cum facem.

Trucul folosit a prins. Moșul arhieresc a început să se învioreze. Deodată îl aud:

– Hai să mergem. Fie ce-o fi. Cu Dumnezeu înainte! Mi-am adus aminte de ziua când am fost făcut pionier la școală și am primit cravată roșie și o insignă pe care scria: Tot înainte!

Se ținea bine pe picioare bietul arhiereu, dosădit și speriat. Intrăm în sala de ședință, construită de Sfântul Calinic. Nu se cântă Imnul Arhieresc! Așa s-a găsit de cuviință. Nu ne-a afectat povestea asta. M-aș fi bucurat să cânte: Trăiască democrația, Republica sau Regele! Dacă nu, o rugăciune!

În sala arhiplină plutea duhul răzvrătirii. De față erau preoții desemnați, ca fiind cei mai vehemenți pentru schimbarea Episcopului Gherasim. Permanența Eparhială aștepta ghilotina, deja pregătită. De la București, Vlădica Gherasim, chemase pe Armand Munteanu, Președintele Consistoriului Central Bisericesc și Surdu Bob, de la Departamentul Cultelor.

Erau, probabil, susținătorii Preasfințitului Gherasim, după cum se va vedea în continuare.

Atacul a început asupra Permanenței Eparhiale.

– Vicarul, Ion Bălăceanu, să-și dea demisia, pentru că a primit daruri și plocoane de la preoți, pentru numiri și transferuri.

– Puteți să-mi faceți dovada că am primit plocoane?, se răstește vicarul administrativ.

– Eu v-am dat un cartuș de kent și o sticlă de whisky, zice un preot din mijlocul sălii de ședință.

– Cine a mai dat plocoane părintelui vicar?, întreb eu, cu glas destul de tare, ca să se audă peste vociferările mulțimii de sacerdoți, dornici de schimbare.

S-a făcut tăcere în sală. Nimeni n-a mai scos un cuvânt.

– Doar atât? Să dai urgent ploconul părintelui reclamant.

– Cine a mai dat și cine a mai luat plocoane de la Permanența Eparhială?, repet întrebarea.

Sala amuțise. Prin minte îmi mergeau ideile în toate direcțiile. Ce să le mai spun?

– Pentru orice eventualitate, Permanența să-și dea acum demisia. Și se va vedea. Poate se mai găsesc protestatari. Nu știu dacă o altă Permanență poate fi atât de corectă ca actuala Permanență. Cei care vor veni, vor fi ca și lăcustele flămânde. Pentru Sfințiile Voastre este mai bună această Permanență. O știți bine și văd că nu s-a îmbogățit din plocoane.

– Am cartușul de kent și sticla de whisky în dulăpiorul de la birou. Era păstrată pentru cei doritori de un păhăruț și o țigară, pentru mirenii care ne mai treceau pragul pentru rezolvarea problemelor, își încheie discursul ”șpăgar”, vicarul episcopal.

Armand Munteanu și Surdu Bob, au încercat pe rând să spună câte ceva despre evenimente. Unii dintre asistenți au început să vocifereze și au strigat ca să iasă afară din sală.

Văzând povestea asta, Gherasim Episcopul, care era de-a stânga mea, a început să tremure și tot încerca să se ridice în picioare. L-am prins de mâneca rasei și l-am tras în jos, ca să nu se poată ridica. Îl rugam șoptit:

– Stați liniștit. Ați vorbit destul. Azi vorbesc numai eu cu asistența eclesiastică. Ușor-ușor, s-a liniștit.

– Cine v-a ajutat să ajungeți episcop la Râmnic?, răsună o întrebare mai cătrănită.

– Iustin Patriarhul, le răspund și celor care nu au pus o astfel de întrebare. Cei doi Ierarhi, Iustin și Gherasim au ceva în comun. Amândoi sunt orfani din Primul Război Mondial. Aici au găsit o punte comună, pentru că Patriarhul Iustin era greu de convins ca să fie de acord pentru cineva ca să intre în arhierie, dacă nu era de acord în principiu. Acesta a fost norocul lui Gherasim Episcopul.

– Ce legătură ați avut cu Emil Bob și cu Elena Bărbulescu?, răsună o altă întrebare, firească în felul ei, mai ales că am fost văzuți împreună cu sora lui Nicolae Ceaușescu.

Gherasim Episcopul încerca din nou să se ridice și să zică:

– Așa, așa, așa, eu nu am văzut pe Emil Bob în viața mea, dar pe Elena Bărbulescu am văzut-o și am primit ajutor pentru monumentele istorice din județul Olt. Mergeți și vedeți ce lucrări sunt acolo.

Mă uitam, din când în când, la preotul Ion Bănuță, liderul care era pus la înaintare pentru dărâmarea lui Gherasim. Cu o seară înainte am vorbit cu el, spunându-mi că are un răboj cu 120 de întrebări incriminatoare la adresa lui Gherasim eparhiotul. I-am spus că vom încerca să lămurim, cu răbdare și respect, toate învinuirile bietului arhiereu, care nu mai încăpea nicăieri.

Văzând că preotul Ion Bănuță este de cuvânt și joacă bine piesa ”revoluționară” eclesiastică, am început să mă vait eu împotriva lui Gherasim.

– Dacă este vorba să se plângă cineva împotriva episcopului Gherasim, apoi acela sunt eu. Da, pe mine mă trezea la ora 5 dimineața ca să mă pregătesc de drum pe la șantierele eparhiei, din Carpați la Dunăre. Mă plâng acum, că zilnic, pe drumuri, nu mâncam și nu beam nimic. N-aveam timp și nimeni nu ne aștepta cu masa plină. Împreună, cei  doi călugări telegari, umblam la lucru, din zori până în miez de noapte. Cunosc bine pe acest om. Este un sărac, așa cum erau călugării cei dintâi. Dacă nu credeți, îi puteți vedea pantalonii rupți în genunchi, iar acest arhiereu plin de năduf și spirit economic, aduna caiele și cuie de pe drum. Odată, plin de amuzament, l-am întrebat:

Cum de culegeți cuie de pe drum?

– Poate vor fi bune la ceva. Atunci când nu le ai sunt tare valoroase. Auzind aceste vorbe, deja m-am simțit îngenunchiat.

– Cui a făcut rău acest om, până azi și cui anume? Pe cine a jignit? Pe cine a nedreptățit? Bucuria mare este că avem un Ierarh cuminte și devotat locului. Rămâneți încredințați că nu vom mai avea un om atât de blajin și iertător. Păstrați-l cu cinstire și dragoste. Eu voi pleca de aici în Transilvania, de unde am venit. Plecând de acasă, ați făcut rugăciunile de drum și izbândire? Ce ne-a spus Iisus, fiecăruia dintre noi?

– Prea ne atacați, Preasfințite, îl aud pe Preotul Vasile Bălănescu, cu barba roșcată, de la Biserica Sfântul Gheorghe, din Râmnicu Vâlcea. Mi-am cerut iertare. El era cel care fusese încurajat de preoți ca să fie pus episcop în locul lui Gherasim. Doreau înlocuirea unui moșneag, cu altul, mai moșneag.

Bună și gândită alegere.

Preoții din cadrul Protoieriei Râmnicu Vâlcea aveau un Sindicat al lor, de pe vremea decedatului regim comunist! Ca să vezi și să nu crezi! A fost îngăduit de episcopul Iosif Gafton. Nu prea era de înghițit acest lucru, dar oamenii își arătau solidaritate pe probleme civice. Când se încurcau lucrurile, sindicaliștii cu epitrahil își făceau apariția pentru apărarea drepturilor omului.

La întrunirea din 10 ianuarie 1990, rugul aprins al drepturilor a început să se arate în vâlvătăi. În acest context, s-au luat anumite hotărâri:

– Parastas pentru eroii revoluției, în fiecare vineri de peste an;

– Probleme misionare: Cercuri misionare. Catehizare pe vârste: 6-7 ani; 12-13 ani; adulți; sâmbăta și duminica;

– Iertarea preoților pedepsiți;

– Îndrumătorul: Renașterea: noua denumire;

– Conferințe preoțești de două ori pe an, iar cele administrative, în fiecare lună;

– Statutul BOR să rămână valabil până la noi ordine;

– Pitești, Casa Sindicatelor, prelegeri, concert colinde, că au început să vină predicatori străini cu 400 de Biblii și 80.000 de dolari;

– La Micești au bolovănit casa preotului paroh. Așa s-a raportat!

– La Miercani, preotului Malanca i s-a dat foc la casă și fânar;

– Folosirea lumânărilor numai de la Episcopie;

– Rezolvarea cazurilor cu preoții care au abateri, prin pensionare și transfer, depinde de vârstă, etc.

Episcopul Gherasim, ținut să nu scoată nicio vorbă, mi-a adus mulțumirile sale, binecuvântând pe preoții prezenți la prima ședință din zorii democrației românești.

Ca prin farmec, întreaga asistență a intonat Imnul Arhieresc, noi îndreptându-ne spre ieșire, iar Gherasim binecuvânta de zor, cu bucurie în suflet. Dintr-o dată aud pe moșneagul candidat la arhierie:

– Ne-ai făcut-o, Preasfințite Calinic!

Peste o vreme, cel ”contestat” a avut bucuria să ducă la locul de veci pe contracandidatul său la arhierie ca și pe Ion Dumitrescu, fostul vicar care, din păcate, îl cam supăra.

Și așa, din mila Domnului, Gherasim a mai trăit 24 de ani (+ 2014), fiind titular 30 de ani, și cu cei 10, ca arhiereu vicar, însumând 40 de ani de viețuire și creștere cu vâlcenii, exact aceeași ani, păstorind și Iosif Gafton, înaintașul său în tronul arhieresc al Vâlcii.

Gherasim, că de el scriem acum, a fost alesul lui Dumnezeu care l-a binecuvântat și ajutat cu putere de muncă și sănătate, până la o sută de ani.

Preoțimea vâlceană și credincioșii au în curtea Arhiepiscopiei un mare Ierarh. Pe Gherasim Cristea.

El este un sfânt!

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.