Coşmarul revoluţionar se menţinea la cote înalte.  Românii de toate vârstele erau chemaţi la arme. Doritorii de a-şi apăra ţara primeau arme şi muniţii în neştire, chiar şi cei care nu făcuseră armata.

Răpăiala zgomotoasă şi lăsarea cartuşelor în voia lor băga lumea în sperieţi. Nu puteai să ieşi nicăieri. Orice apariţie era însoţită de înfricoşătorul cuvânt: “terorist”, aceasta însemnând ţinta precisă a celor ce trăgeau cu arma, chiar dacă unii puneau atunci, pentru prima dată, mâna pe obiectul omorâtor.

După atâta revoluţie şi golirea depozitelor de armament – lucru inadmisibil într-o ţară care era în pragul unui război civil – Ceauşescu a fost prins, judecat şi condamnat la moarte. Meteahnă veche: Decebal cu capul în suliţă! Romanii îşi făceau bucurii imense, dansuri, băuturi şi mâncăruri, iar impozitele plătite pe ani întregi cu aurul jefuit din Dacia Felix, precum a numit-o Împăratul Traian, încă din timpul acela, nefericit pentru noi.

Cădeau capete mereu, în secoli de restrişte. Domnitorii: Mihai Viteazul cădea răpus de sabie la Turda, Miron Barnovschi era tăiat la Istanbul, Grigore Ghica, de asemenea suprimat.

Constantin Brâncoveanu tăiat dimpreună cu cei patru fii şi Ianache sfetnicul, iar Tudor Vladimirescu, căsăpit de eterişti. I. Gh. Duca, Primul Ministru al României, sfârşea străpuns de gloanţe pe peronul gării Sinaia, iar mai târziu, Armand Călinescu. Savantul Iorga, eliminat prin împuşcare, în toamna anului 1940, iar cei plecaţi în lumea liniştii, ciuruiţi de gloanţe, îi ştiţi că-s mai apropiaţi cronologic.

“Revoluţionarul” Ştefan Gănceanu, apare, spre apus de soare, cu mers pleoştit, cocoşat şi cu  o bască altoită cu un cozoroc leninist. Se vedea după păşit că este tare necăjit, după cum se jăluieşte un cântec românesc.

Când l-am văzut, m-a apucat o mare bucurie.

– Bine ai venit, revoluţionarul nostru monahal!

– Am venit degeaba. Doream să mor în revoluţie, ca să devin erou, dar n-am reuşit.

– Ce trebuia să reuşeşti?

– Mergeam în calea tancurilor şi a taburilor ca să mă strivească, dar toate se fereau din calea mea. Camarazii mei de-a stânga şi de-a dreapta cădeau ucişi de gloanţe, iar mie îmi zburau doar pe la ureche. Nu m-a binecuvântat Dumnezeu, ca să ajung erou!

Când l-am auzit, m-au apucat ameţelile. În faţa mea stătea o caricatură sinistră, care căuta moartea cu lumânarea, în chiar buricul Bucureştilor.

– A ştiut Dumnezeu că tu cauţi moartea pentru mândria nebună de a fi erou, dar atunci când dictatura şi prigoanele erau în floare, nu ai zis nici pâs. Iată că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se deştepte şi să trăiască.

Privirile aruncate erau pline de ură întunecată. Înainte de a-şi legăna pasul spre plecare, aude de la Calinic, doar atât:

– Ceea ce ai dorit şi ai făcut dumneata, putea avea iz a sinucidere. La Socola încă mai sunt locuri.

Din clipa aceea s-a baricadat în chilie şi n-a mai vrut să stea de vorbă cu nimeni. Probabil că medita la cartuşele care nu l-au nimerit, sau la tancurile care nu l-au turtit!

Mare-i nebuneala lumii!

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.