Complicată este ființa omenească! Se uimeau înțelepții lumii de farmecul alcătuirii omului, această capodoperă, cuprinsă și în rostirea lui Sofocle, în opera sa arhiștiută, Antigona: „În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s”!

Cu ceva mai înainte (câteva sute de ani) Profetul David, inspirat de Duhul Sfânt, scria în Psalmii săi, citiți și de lumea cultă de mai târziu, desigur, cum ar fi și Sofocle, Euripide, Eschil și mulți alții: „Ce este omul că-l pomenești pe el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul puțin decât îngerii, cu slavă și cinste l-ai încununat pe el și l-ai pus pe dânsul peste lucrurile mâinilor Tale. Toate le-ai pus sub picioarele lui, oile și boii, toate, încă și dobitoacele câmpului, păsările cerului și peștii mari, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Domnul nostru, cât este minunat numele Tău în tot pământul” (Psalmul 8, 5-9).

Dacă ne gândim puțin, nici nu putea fi altcum, având în vedere cine a gândit făptura umană și mai ales cine a întrupat-o în frumusețea acestei lumi văzute. Este o minune continuă!

Să ne bucurăm, că realizăm acest fapt unic, din Istoria Universului! Atâta dacă am gândi și am încerca să înțelegem aceste fenomen fără precedent, am meritat osteneala lui Dumnezeu, și grija mamei noastre de a ne păzi ca pe „lumina ochilor”.

Omul se obișnuiește repede să socotească drept neființă, ceea ce nu se vede, ceea ce nu ne cade sub simțuri și fără întârziere ne lăsăm viața să penduleze între plăcere și durere, uitând de Dumnezeu cel prezent, iar de cele mai multe ori nu luăm în seamă credința, cu care omul s-a născut, și că, în afară de trup, nimic altceva nu mai există și că toate credințele nu sunt decât povești pentru copii.

Și iată că materialismul, își face prezența prin farmec de civilizație, grăbindu-se materializarea ideilor și a sentimentelor, a nădejdilor și chiar a sufletului omenesc, atât de expus furtunilor ideologice de toate culorile.

În fața unei stări monstruoase, care caricaturează drumul vieții, venind peste noi toate strâmbăturile veacului, leacul cel tămăduitor ar fi acesta: să se cristalizeze pentru totdeauna convingeri religioase asemenea rezistenței diamantului, încât toate îndoielile și orice nesiguranță să se spulbere, precum se sfărâmă valurile tumultuoase ale oceanelor de stâncile cele neclintite.

Este cu totul adevărat, că cine vrea să-și facă din învățăturile creștine o stâncă neclintită, are nevoie de știință de carte, dar mai ales de rugăciune, pentru că știința este mai înceată, iar viața este mai grăbită și are nevoie de soluții salvatoare, de un răspuns, cere o hotărâre sigură și bine lămurită. Cine nu știe că știința cercetează cu grijă, înainte de a se pronunța în privința întrebărilor chinuitoare.

Nouă, oamenilor, de toată starea, nu avem timp destul și nici mijloacele de a cerceta îndelung și a descoperi soluția salvatoare, ca și în domeniul medicinii și al altor științe.

De aceea, în orice început de cercetare, să chemăm pe Dumnezeul științelor, Care se descoperă numai în ceasul rugăciunii și doar atunci putem să ne bucurăm de știința adevărului și gustăm negrăitele bucurii ale prezenței Sale, în lucrarea noastră de harică cercetare.

Un om al rugăciunii, care-și face un mod ales din viață, este un suflet hotărât care iese din frumusețea acestei lumi văzute, și se desparte de tot ce este neprielnic cu firea lui aleasă. Cu grijă mare și hotărâre, omul rugăciunii șterge de pe lespedea inimii toate imprimările venite din afară, mai mult, se desface de legăturile cărnii și intră în Pridvoarele Paradisului ca să primească slobozenie din capcana materialismului sărac de duhovnicească înobilare a ființei noastre, care se strămută într-o lume nouă.

Și astfel, cu inima învăpăiată de revărsarea harului Duhului Sfânt, ne întărim în lupta de eliberare a spiritului, din ghearele materiei, anapoda înțeleasă și folosită de noi, uneori!

Calinic Argeșeanul