Trebuie să recunosc că, plecând de la Sinaia, n-au prea plâns, pe rupte cei de acolo, dar nici cei de la Cernica nu s-au bucurat, de să le plesnească inima de fericire când m-au văzut!

Cine crede că într-un loc, unde vieţuieşte, este foarte iubit, este în mare înşelăciune.

Îmi amintesc de uităturile fostului stareţ de la Sinaia, dar şi de cele ale unor vieţuitori cernicani, care, o dată cu venirea lui Calinic la Cernica, se aşteptau la mari schimbări şi aspre hotărâri, cu straşnice pedepse.

După ce am trecut cu piciorul şi privirea prin toată mănăstirea, am înţeles de ce era îngrijorat Patriarhul Iustin. Făcuse apel la reîntoarcerea mea la Cernica ştiind că sunt un cunoscător al lucrurilor, pentru că mai fusesem câţiva ani acolo. Aşa am înţeles să-mi iau lucrarea în serios şi cu planuri precise de lucru.

La 1 martie 1981 eram deja orânduit ca stareţ în cea mai mare mănăstire din Ţara Românească. La instalare, a venit, ca delegat din partea Patriarhului Iustin Moisescu, arhimandritul Chesarie Gheorghescu, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor.

Unul dintre lucrurile pe care nu le-am agreat a fost pomenirea stareţului Calinic, într-o mănăstire unde deja era Sfântul Calinic. Nu se potrivea. Îmi era ruşine. Am dorit să nu se mai pomenească stareţul Calinic la nicio slujbă. Nu se întâmpla nimic. Se putea ruga, cine dorea, în taină.

Venit de la Sinaia, unde am pus rânduiala Cernicăi, mă bucuram că acolo lucrurile vor merge bine, iar noul stareţ, Lavrentie, va duce mai departe tradiţia monahală atonită. Aveam bună nădejde.

Câţiva ani petrecuţi, chiar în pădure de brad, în Sinaia cea frumoasă, după numele Muntelui Sinai, unde a fost oblăduit, o vreme, ctitorul Mihai Cantacuzino, m-au obişnuit cu vântul şi mireasma codrilor, cu cetina tot verde.

Aşa m-am gândit să pun brazi şi la Cernica. Tot ce este azi brad acolo, este din primăvara anului 1981. Iată că au crescut 29 de ani.

Peste toate activităţile de zi cu zi, deasupra tuturora stătea, ca o coroană, grija pentru desfăşurarea slujbelor, după rânduială. O mănăstire nu trebuie transformată în gospodărie agricolă colectivă, ca pe vremea comuniştilor, în cooperative de consum şi alte trăsnăi economice. Aceasta poate fi o activitatea colaterală. O coordonare, unde pot fi implicaţi mireni. Dacă o obşte monahală are doar câţiva călugări, ca vai de capul lor, şi pe aceia îi „omori” doar cu activităţi economice, programul mănăstirii se face praf şi pulbere!

Nu aşa se poate pune problema într-o mănăstire cu personal monahal îndestulător. Nu trebuie să se lenevească, aşteptând mila publică. Este o ruşine să nu se facă activităţi, din care să se trăiască onorabil şi ajuta pe cei nevoiaşi, cu adevărat.

Cine nu-şi aduce aminte de vremea când Sfântul Calinic, stăreţea o obşte monahală de 500 de călugări şi fraţi?

Erau împărţiţi pe meserii şi activităţii specifice locului: fabrici de stofe, ateliere de veşminte, ţesătorii artistice, sculptură şi pictură, meserii, cum ar fi: zidărie, tâmplărie, fierărie, cojocărie, ciubotărie, stupărie, pescărie, oierit, văcărit şi alte ocupaţii cărturăreşti, ca traduceri, tipărituri, miniaturi.

O adevărată bucurie să trăieşti într-o obşte, în care toate-s ordonate ca într-un stup de albine. Sfântul Calinic găsea tuturor, după pricepere şi înclinaţii, tot felul de activităţi. Nimeni nu era ignorat. Nimeni nu-şi pierdea vremea cu lucruri zadarnice. Putem vorbi de o „epocă duhovniceasă” de mare cuprindere.

De la 500 de călugări, la doar 50 şi ceva, câţi mai avea Cernica, în martie 1981, era o scădere de zece ori. Cât despre calitatea vieţuirii, erau şi atunci probleme. Oamenii sunt la fel, în toate timpurile. Cine tot suţine că-i om adevărat şi sfânt, are probleme serioase, cu evaluarea morală şi personală. Făţărniciile şi-au găsit, întotdeauna, cuib cald, peste tot în lumea aceasta.

Este greu să duci o viaţă aleasă, duhovnicească, într-o lume plină de erori şi păcate.

Cam toţi am stricat rânduielile!

Aşa am găsit chinovia Sfântului Calinic, la începutul anului 1981. Eram optimist. Fusesem câţiva ani vieţuitor cernican şi cunoşteam oamenii şi toate lucrurile, care trebuiau îndreptate cu grijă, mai ales că asalturile Bucureştiului erau numeroase şi tot atât de periculoase.

Prefacerile sociale şi edilitare, în cetatea lui Bucur, erau în toi. După cutremurul din 1977, Ceauşescu voia să schimbe totul. Tendinţa dictatorilor a fost totdeauna să se substituie lui Dumnezeu, cu orice preţ.

Aşa era şi România anilor de sfârşit de secol al XX-lea.

Românii aveau să treacă prin una dintre marile încercări social-politice.

Eram într-un examen suprem!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.