După cum ne este cunoscut de aproape un an și mai bine, Presa, Televiziunea, Colocviile ștințifice ale specialiștilor, emisiunile Radio, Ministerele de resort, Guvernul României, Președenția și Patriarhia Română, au depus eforturi susținute, îndemnuri, sfaturi, rugăminți, alertări în masă, carantinări, purtări de măști, distanțare, tratarea cu maximă grijă și seriozitate, pericolul de infectare cu virusul Covid-19 și-a diminuat virulența.
Printre profesorii nou-veniţi, Mircea Păcurariu era apropiat de elevi, deşi sobrietatea pe care o afişa te ducea cu gândul că ar fi distant şi cu nasul pe sus.
Ar fi păcat să nu scriu şi despre Părintele Ignătescu Vasile, profesor şi mare misionar, zidind biserici şi făcând misiune în stilul său propriu. Bunătatea inimii sale şi a soţiei erau recunoscute de toţi elevii.
Chiar dacă profesorul şi fostul director Ioan Ivan era de o severitate exemplară, fără să zâmbească vreodată – personal nu l-am văzut – pe lângă lecţiile predate cu mare măiestrie la Noul şi Vechiul Testament, ne scotea pe Coasta Vovideniei pentru exerciţii fizice, mai ales dimineaţa la deşteptare.
Câteodată, când rămâneam singuri la meditaţie şi profesorul de serviciu lipsea, iar pedagogul întârzia, noi mai făceam câte-o ispravă cât o zi de târg. Şeful de meditaţie, uneori, avea şi el temperatură şi se ducea să se lecuiască, iar noi rămâneam de capul nostru. Şi apoi să vezi!
La unele seminarii teologice, pe vremea aceea, se povestea cum era orânduiala „tradiţională”. Anii întâi şi doi erau obligaţi să se adreseze cu „domnule elev” celor din anii trei, patru şi cinci.
Am mai amintit că în vacanţele de iarnă şi vară mai zăboveam în casa maicii Eufrosina de la Văratic, atât de primitoare şi cu un aer proaspăt, cum rar mi s-a dat să respir în vreo casă omenească.
Din primii ani de şcoală am învăţat să fim ca la armată. Trezirea era la oră fixă. Prunci fiind, nu ne prea bucuram când suna clopoţelul la ora cinci dimineaţa.
Orice şcoală cu profesori şi administraţie inteligentă îşi orânduieşte activitatea înăuntrul şi în afară după normele înaintate, în domeniul învăţământului şi al activităţilor extraşcolare.
Pierre Loti, celebrul scriitor francez, avea să se bucure de prețuirea Reginei Elisabeta.
Omenirea, în memoria ei, trebuie să păstreze anumite stări de suflet care au hotărnicit pentru totdeauna viața pe care și-a consumat-o în decursul timpului.
Câteva ore pe săptămână, când căpătam învoire, cu bilet de la pedagog sau de la profesorul de serviciu, mai mulţi elevi adunaţi porneam în câte o escapadă prin Mănăstirea Neamţ. Din grup, făceau parte Mosor Constantin, Munteanu Dragoş, Gheorgheasa Radu şi Păun Gheorghe.
Bucuria cea mai mare era atunci când, după masă, pe la ora trei, se începea programul obligatoriu de meditaţii intensive.
„Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale. Necazuri și nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea. Drepte sunt mărturiile Tale, în veac; înțelepțește-mă și voi fi viu.” (Psalmul 118,137 ; 143-144)
Încă din toamna anului 1958, când primeam învoire, duminica după masă, fiind doar în anul întâi, grupaţi pe simpatii, mergeam prin Mănăstirea cea vestită a Neamţului muşatin. Doream să nu-mi rămână nimic necunoscut.
Pagina 90 din 104