Cine se putea gândi vreodată, că George Bălan, muzicologul, profesorul universitar şi scriitorul consacrat, om de multă carte, absolvent al şcolilor din Piteşti, avea să joace un oarecare rol în viaţa celui care avea să ajungă, peste ani, arhiereu chiar în spaţiul argeşean.
Totuşi, vara petrecută la Episcopia Romanului avea să-mi aducă, din mila lui Dumnezeu, o bucurie şi binecuvântare cu totul şi cu totul deosebită.
A fost o vreme când brațul vânjos al românului, din neamul dacilor, izbea necruțător în cerbicia celor care ne călcau țara în picioare, venind și plecând, uneori fără întoarcere, după ce au ucis și pârjolit o țară pașnică și în pace cu toată lumea. A trecut acea vreme!
Cât am stat la Episcopia Romanului am cunoscut câteva personaje aparte. Ilie Murăraşu era secretar eparhial. Zvelt şi îngrijit îmbrăcat, isteţ ca un proverb, cum se spune, era mai apropiat de cei zvăpăiaţi.
Drumul spre Schitul Sihla era de-o rară frumuseţe. Păsările cântau zburând în slavă. N-am ştiut când am ajuns la frumoasa chinovie sihăstrească.
În vara anului 1960, dorul de muncă şi de a fi angajat pentru a lucra undeva, ca să fac ceva parale pentru şcoală, m-a dus la Episcopia Romanului, în oraşul cu strada Alexandru cel Bun, numărul 5. Am rămas impresionat de aşezarea Episcopiei, unică în felul ei.
De la Iaşi am pornit spre Mănăstirea Agapia. Acolo era marele duhovnic al Moldovei, pe lângă Paisie Olaru şi Ilie Cleopa. Un triunghi duhovnicesc în cele trei vetre de credinţă: Agapia – Sihla – Sihăstria, vetre despărţite doar de codrii păstrători de taine adânci.
Oricât am încercat să-l ”înving” pe Eminescu, în citit, mai ales, nu am reușit să-i parcurg întreaga operă, lăsată Neamului Românesc și culturii mondiale, ca tezaur nemuritor.
Ultima scrisoare primită de la Teofil Herineanu, arhiereul dăruit de Dumnezeu cu zel apostolic şi evlavie multă, mi-a adus o mare bucurie.
Când pășim spre chindii, sau când soarele scapătă după dealuri și munți falnici, adică, după amiaza vieții, începi să te întrebi, câți ani mai sunt în tezaurul Domnului Dumnezeu?
Amintiri despre viaţa de seminarist ar mai fi o droaie. Înainte de a părăsi frumoasele depresiuni ale Neamţului, de care nu m-am săturat niciodată, voi aminti despre serile de meditaţie duhovnicească pe care le făceam, mai ales, cu profesorul şi directorul Ioan Ivan.
Decretul 410 din anul 1959 a apărut după ce Hruşciov a vizitat România şi a avut loc marea minune: retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul ţării noastre.
Cred că ar fi potrivit să mai arăt doar câteva întâmplări din viaţa de elev din Seminarul de la Neamţul Moldovei.
Când a venit mitropolitul Iustin Moisescu de la Sibiu la Iaşi, în ianuarie 1957, a intrat toată lumea în sperieţi. N-am ştiut atunci din ce cauză. La şcoală, în toate clasele, pe perete, am văzut pentru prima oară tabloul alb negru al marelui ierarh, la propriu şi la figurat.
A venit şi sfârşitul anului. Studiile la seminar s-au încheiat. S-au dat examenele de diplomă. A fost o bucurie că vom pleca în largul lumii. Regimul de internat era o mare povară pentru elevi, dar pentru administraţia şcolii era şi mai mare.
Pagina 89 din 104